Poștașul

Luptând în diferite tabere ale armatelor inamice în al Doilea Război Mondial ostașii moldoveni scriau scrisori iar familiile lor așteptau poștașul să le aducă cuvintele de la părinți, fii, frați, iubiți de pe front. Poezia Poștașul nu este despre poștaș. Poezia este despre durerea familiilor care așteaptă vești de la cei plecați la război.

Ideea centrală: războiul nu aduce suferință doar soldaților de pe front, ci și familiilor care rămân acasă, condamnate să aștepte fiecare scrisoare cu speranță și teamă.

Vine poștașul, tot satul îl vede,

Și fiecare la poartă se crede
Că poate să afle, din plicul venit,
Că fiul sau soțul e viu, sănătos, fericit.

 Mame și soții, cu dorul în piept,

Așteaptă tăcute, cu sufletul drept.
Copiii întreabă: „Ce veste-a sosit?”
„O fi de la tata? Ce oare-a venit?”

 Poștașul se-oprește și spune domol:

„Am șase scrisori, le împart tuturor.
Mai sunt și-alte vești, dar încă n-au sosit,
Mai stați și-așteptați, poate vouă v-au scris.”

Privește în geantă, apoi, apăsat,

Și scoate un plic, parcă greu de purtat.
Se uită la Mărioara și spune încet:
„Plângi, Mărioară... Ion nu mai e.”

Ea stă nemișcată, cu ochii în gol,
În suflet îi cade al vieții ei stol.
„Ionel a murit? Nu se poate... Nu-i drept!
Mai spune o dată...” cu focul în piept.

Și cade tăcerea peste întreg satul,
De parcă și cerul și-a stins tot oftatul.
Iar casa lui Ionel rămâne pustie,
Cu dorul în prag și cu jalea-n chilie.

 

S-a stins ca o flacără focul din vatră,
Și viața Mărioarei rămâne de piatră.
El doarme departe, sub țărâna străină,
Iar ea îl așteaptă prin noapte și lumină.

Pleacă poștașul căci alt sat așteaptă,

Altă familie la poartă se-ndeaptă.
Alte mame întreabă, cu glas tremurat:
„De-al nostru, poștașule, oare-ai aflat?”

Și iar peste sate, pe drumuri pustii,

El poartă în geantă speranțe și știri,
Dar uneori, printre vești și suspine,
Aduce și moartea în plicuri străine.

 

Autor: Iurii Moisei ©