General de brigadă Vasile Grosu - cavaler al Ordinului Ștefan cel Mare

Autor Atatolie LEȘCU

SUB SEMNUL LUI MARTE

Vechiul sat moldovenesc Balatina care îşi are vatra strămoşească pe Valea Prutului este vestit nu numai prin celebra Pădurea Domnească dar şi prin oamenii săi, care în decursul a sutre de ani duceau faima localităţii departe de hotarele ţării. Unul din aceşti oameni este şi generalul de brigadă Vasile Alexei Grosu, născut la 8 februarie 1950 într-o familie de gospodari. 

Satul Balatina, aflat pe rîul Prut, făcea parte din regiunea de frontieră ai URSS. Pichetul de grăniceri dislocat în vecinătatea localităţii tutela toate activităţile de educaţie militară desfăşurate în şcoala medie din sat. Aceste măsuri extraşcolare au stat la baza atracţiei manifestate de către elevul vasile Grosu către serviciul militar, care sa cristalizat după absolvirea şcolii medii şi admiterii în anul 1967 la studii în şcoala militară superioară de comandament de artilerie din oraşul Odesa.

După absolvirea cu menţiune în anul 1970 a şcolii militare, tânărul locotenent V. Grosu şi-a ales serviciul militar în trupele Armatei Sovietice dislocate în Republica Democratică germană în calitate de comandant pluton artilerie în cadrul diviziei 34 artilerie. Cinci ani petrecuţi în germania au trecut ca cinci zile, în timpul cărăra V. Grosul s-a maturizat, parcurgînd calea de la comandant de pluton la cea de comandant de baterie. Despre experienţa căpătată ne spune şi faptul. Că bateria locotenentuli major Vasile Grosu în anul 1974 a ocupat primul loc printre subunităţile de artilerie din cadrul Contingentului trupelor Sovietice din Germania, iar în anul următor s-a situat pe locul doi.

La 28 noiembrie 1975 locotenent major V. Grosu este numit în funcţie de comandant baterie regimentului 379 artilerie ai armatei 20, dislocat în Estonia. Începe o perioadă nouză din viaţa sa, strâns legată de ţările Baştice. Aici s-a finalizat formarea ofiţerului V. Grosu într-un profesionist militar de înaltă calificarte. Calea spre culmile măiestriei militare era una ascendentă şi constantă, incluzind în sine toate treptele ale carierei militare, de la comandant baterie până la comandant regiment şi de la gradul militar locotenent major până la cel de colonel. Acestei perioade îi revin şi studiile la Academia militară de artilerie pe care maiorul V. Grosu le absolveşte cu succes în anul 1982. După absolvirea Acvademiei militare, la 8 ianuarie 1982 el este numit în funcţia de şef stat majo – locţiitor comandant regiment artilerie, comandantul fiind colonelul Aslan Mashadov, viitorul preşedinte cecen rebel. La 4 aprilie 1989 locotenent-colonel Vasile Grosu este numit în funcţia de comandant regiment artilerie dislocat în oraşul Vilnius.

Sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90 al secolului trecut se caracterizau printr-o profundă criză social-politică prin care trecea Uniunea Sovietică. Republicile Baltice erau în fruntea mişcării de eliberare naţională, revendicând tot mai insistent separarea de le Uniunea Sovietică şi redobândirea independenţe statale pierdute în urma pactului Molotov-Ribbentrop. Fiind martor ocular a evenimentelor din Lituania şi în special din Vilnius, colonelul V. Grosu tot mai des îşi punea întrebarea privind viitorul şi rolul său în mişcarea naţională. Procesele politice din Lituania mereu îi duceau gândurile spre Moldova de unde primea veşti despre deştepatrea naţională. Alegerea era deloc uşoară. Devenind la 39 ani colonel şi comandant de regiment, Vasile Grosu avea în faţă o strălucită catrieră militară în cadrul Amatei Sovietice. Însă provocările forţelor separatiste şi reacţionare din patrie îl nelinişteau. La 2 martie 1992 autorităţile de la Tiraspol au dezlănţuit un adevărat război civil. În atare condiţii ţara avea stringentă nevoie de specialişti militari care ar statornici tânăra Armata naţională. Îndemnul inimii îl chema pe colonelul Vasile Grosu în Moldova.

            Întorcîndu-se în patrie, la 13 aprilie 1992 colonelul Vasile Grosu este numit în funcţie de Şef Direcţie artilerie Marelui Stat Major ai Armatei Naţionale. Timpul pentru adaptare nu era. Din prima zi a început lucrul greu de aducere a artileriei în stare de luptă în condiţiile unui conflict armat în deplină desfăşurare. Sarcina principală era depăşirea amatorismului şi spontanietăţii în formarea, închegarea şi pregătirea de luptă a unităţilor şi subunităţilor de artilerie. În urma retragerii Armatei Sovietice din Moldova, artileria naţională a rămas fără mecanisme de tragere, care au fost sustrase de la toate piesele de artilerie, ea devenindinoperabilă. Datorită cunoştinţelor sale personale, colonelul V. Grosu a organizat aducerea în cel mai strict secret a mostrelor acestor mecanisme din federaţia Rusă şi fabricarea lor la uzinele specializate din Chişinău.

La 30 aprilie 1992 au avut loc testări cu trageri de luptă care au demonstrat funcţionalitatea mecanismelor, ele fiind în dotarea Armatei Naţionale pînă în prezent. Datorită acestui fapt artileria Moldovei în timpul conflictului Transnistrean era în stare perfectă de luptă, ceea ce a temperat ambiţiile agresive a forţelor separatiste.

Pe lîngă activitatea organizatorică în cadrul Ministerului apărării, în zilee cele mai zbuciumate, colonelul V. Grosu îndeplinea şi unele misiuni necaracterstice unui ofiţer superior, de exemplu cea de observator de artilerie. 

La 19 mai 1992, aflîndu-se într-o misiune de luptă în calitate de observator de artilerie pe bordul elicopterului MI-8 care avea încă însemnele sovietice, asupra lor a fost deschis foc puternic din toate tipurile de armament. În urma acestui atac a fost grav rănit navigatorul locotenent major Tomiţoi. Totuşi, datorită înaltului profesionalism pilotului elicopterului domnului Cojocaru, care manevrînd aparatul de zbor, a aterizat pe aeroportul Chişinău, elicopterul numărînd 17 găuri de diferite dimensiuni.

AMINTIRILE ŞI REFLECŢIILE DOMNULUI VASILE GROSU

https://istoriemilitarasicultura.wordpress.com/2013/09/12/amintirile-si-reflectiile-unui-general1-vasile-grosu/

Războiul pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii Republicii Moldova din 1992. La 2 martie 2013  am comemorat 22 de ani de la începutul acţiunilor de luptă pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a independenţei Republicii Moldova. Comemorarea zilei de 2 martie marchează un episod dureros în istoria naţională, pe care conştiinţa publică şi memoria noastră colectivă nu trebuie nici să-l ascundă, nici să-l falsifice, nici să-i diminueze semnificaţiile. Ziua de 2 martie, declarată la nivel de stat Ziua Memoriei celor căzuţi în conflictul armat pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a independenţei Republicii Moldova, trebuie să reprezinte un moment de reflecţie pentru noi toţi. Un moment de reflecţie şi un prilej de a medita asupra consecinţelor sale tragice, asupra noţiunii de patriotism şi devotamentului faţă de ţară şi poporul din care facem parte. 22 de ani este un termen destul de suficient pentru ca în istoria acestui război să nu mai rămână pete „albe ”. Ar fi fost normal, dacă în scurt timp după finisarea lui, savanţii-istorici ar fi studiat şi descris obiectiv cele petrecute în perioada decembrie 1991- primăvara şi vara anului 1992 în Republica Moldova, folosindu-se de faptul, că sunt încă în viaţă majoritatea celor care au supravieţuit în acest calvar, inclusiv conducătorii militari, care au fost în fruntea platourilor şi unităţilor de luptă. Ei sunt cei care dispun de cea mai obiectivă informaţie despre evenimentele militare. De asemenea sunt încă în viaţă conducătorii statului din acea perioadă, care deţin informaţia cea mai veridică despre cauzele războiului şi evenimentele politice ce au influenţat situaţia şi declanşarea acţiunilor militare. Ar fi trebuit de valorificat şi faptul, că încă nu toate sursele de informaţie din acea perioadă sunt ascunse adânc în arhive. În perioada de după conflictul militar au apărut mai multe memorii ale unor participanţi la eveniment, care desigur sunt cele mai aproape de adevăr. Una dintre cele mai profunde cred că merită să fie numite memoriile ex-ministrului de Interne şi al Apărării din perioada anilor 1990-1992, generalului de divizie Ion Costaş, editată  în anii 2010-2012 în limba română  și rusă „Zilele de eclipsă ”.  Având la dispoziţie, ca surse de informaţie, cele mai importante documente ale statului din perioada respectivă, cu o obiectivitate deosebită sunt marcate memoriile ex-preşedintelui Republicii Moldova, ex-comandantului Suprem al Forţelor Armate din acea perioadă domnului Mircea Snegur(„Labirintul destinului ” ). Cu toate că şi ele nu sunt lipsite de subiectivism, deoarece aceşti autori nu pot să se dezică de unele păreri, formate de situaţii concrete, care au lăsat amprenta suferinţelor, retrăirilor şi aprecierilor activităţii lor. Majoritatea din ei reflectă, în lucrările sale, evenimentele din punctul lor personal de vedere, ceea ce deja este subiectiv. Mai subiectivi sunt autorii, care au descris aceste evenimente, folosind surse mai puţin importante, nefiind martori ale acestor evenimente sau fiind participanţi la acţiunile de luptă, dar care au ocupat funcţii ce nu le permiteau să cunoască situaţia în întregime şi din prima sursă. Însă cele mai subiective sunt descrierile conflictului armat, autorii căror au fost influenţaţi de dorinţa de a se manifesta, de a se răzbuna, sau executa comanda unor forţe politice, dorind cu orice preţ să învinuiască sau să îndreptăţească pe cineva. Cu mult mai obiectiv ar fi fost elucidate cauzele, desfăşurarea şi consecinţele războiului dacă pentru aceasta statul (Guvernul,Academia de Ştiinţe) ar fi pus sarcina unui grup de specialişti, care în comun urmau să examineze minuţios toate materialele, argumentele şi dovezile existente, să ţină cont de mărturisirile participanţilor la evenimentele militare, să ajungă la un numitor comun şi să descrie cu responsabilitate care sunt cauzele izbucnirii acestui conflict militar, cine sunt adevăraţii autori a acestei crime umane şi cine se fac responsabili de consecinţele ei. Încercări în acest sens au fost întreprinse mai multe, dar cu regret fără rezultate vizibile. Din acest motiv, deseori făcând cunoştinţă cu materialele mai multor autori, ziarişti despre războiul din 1992, interviurile unor participanţi la acţiunile de luptă, reflectarea acestor evenimente în manualele de istorie în şcoli, licee şi instituţii superioare de învăţământ îţi vine greu să înţelegi totuşi ce s-a întâmplat la noi în ţară în 1992.  Cu toate că eu cunosc despre aceste evenimente nu din auzite, ci din propria experienţă,ca participant la luptele pentru apărarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova în calitate de comandant al trupelor de artilerie pe întreg parcursul acelui război și fiind la toate platourile.  Cu atât mai mult putem să le dăm crezare celor, care au fost departe de aceste evenimente, inclusiv tinerilor, unii dintre care s-au născut deja după război. Cu regret, chiar şi în localităţile unde s-au desfăşurat acţiunile militare, unde s-au înregistrat mari pierderi umane şi materiale,cum ar fi comunele şi satele Cocieri,Coşniţa, Doroţcaia, Malovata Nouă, Pohrebea, Pîrâta din raionul Dubăsari; Varniţa, Gura Bîcului, Delacău şi Puhăceni din raionul Anenii Noi; Corjova şi Dubăsarii Vechi din raionului Criuleni; Copanca din raionul Căuşeni precum şi în alte localităţi din aceste raioane, dislocate în imediata apropiere de zona de conflict, unde populaţia a avut de asemenea de suferit, despre aceste evenimente se cunoaşte foarte puţin, deseori ele se tratează superficial şi incorect. Şi nici nu este de mirare, deoarece mulți  guvernanți, conducători de ranguri mari  a-u fost  și sunt și astăzi printre susţinătorii aprigi ai ideilor separatiste, care au adus în consecinţă la dezmembrarea statului. Mulți sunt chiar  vinovaţi (direct și indirect) ai războiului si a pierderilor de sute de vieţi omeneşti. În loc ca să fie traşi la răspundere ei astăzi continuă să aducă daune poporului şi ţării noastre, chemând lumea dezinformată şi cu o mentalitate mutilată de ideile comuniste pe baricade, pentru a distruge statul, apărători ai cărui se declară.   Cu atât mai mult, astăzi, se cere o tratare corectă a evenimentelor din 1992, o poziţie clară în acest sens a celor ce guvernează ţara, fac parte din Alianţa pentru Integrare Europeană,dar nici asta nu a fost să fie. Aici s-ar putea vorbi, în principiu, de necesitatea elaborării şi funcţionării a unei politici de stat în acest domeniu. 

Eu, aflându-mă în epicentrul acestor evenimente, din prima şi până în ultima zi alături de ofiţeri, plutonieri, sergenţi, ostaşi, poliţişti şi voluntari ai unităţilor de luptă, pe câmpurile acţiunilor militare ale platourilor Cocieri, Coşniţa şi Tighina, îmi pot asuma dreptul moral de a mă expune public şi a-mi spune punctul meu personal de vedere în ceia ce priveşte cauzele, rolul şi locul structurilor de forţă în acest război drept şi sfânt pentru noi, război pentru apărarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii tânărului nostru stat. În primul rând vreau să pun în lumină unele momente, care şi până astăzi sunt tratate în mod diferit chiar de participanţi la acţiunile militare. Ele trezesc în continuare discuţii neargumentate, deseori înflăcărate, dureroase şi fără de mare folos. Clarificarea şi ajungerea la un numitor comun în majoritatea cazurilor de discuţii controversate ar fi de folos şi ajutor pentru mulţi dintre veteranii de război, precum şi pentru stimaţii noştri istorici. În primul rând este vorba de noţiunile „război ” , ” război civil ” şi „conflict armat ” . 

Cu toate că întrebarea ce-a fost în 1992, în Republica Moldova- ,„război ” , ” război civil ” sau „conflict militar ” este una destul de simplă, ea până astăzi rămâne pe ordinea de zi şi deseori utilizarea acestor noţiuni provoacă nemulţumiri în rândurile diferitor categorii ale populaţiei,inclusiv şi a foştilor combatanţi. Aceste noţiuni fac parte din domeniul de activitate a istoricilor,savanţilor şi chiar a juriştilor. Pentru ei este clar- specialiştii spun că în 1992 a fost război. Aş vrea că la fel de clar să ne fie la toţi cei care utilizăm aceste noţiuni, inclusiv şi la toţi camarazii mei de arme. Dicţionarul Enciclopedic Explicativ al limbii române ne spune clar, că războiul este un fenomen social –istoric complex, care constă într-un conflict armat (de durată) între două sau mai multe grupuri,categorii sociale sau, mai ales, între state, pentru realizarea unor interese economice şi politice. Deci în cazul nostru este vorba de război, unde au participat dintr-o parte structurile de forţă ale Republicii Moldova iar din altă parte cetăţenii şi militarii Armatei a 14 a Federaţiei Ruse. Participarea Federaţiei Ruse în război contra Republicii Moldova a fost confirmată practic prin semnarea acordului de încetare a focului în regiunea transnistreană de către Preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur şi Preşedintele Federaţiei Ruse Boris Elţin.Ca parte în acest război a Federaţiei Ruse este confirmată şi de Curtea Europeană,în luarea de decizie asupra cazului grupului Ilie Ilaşcu. Iar noţiunea „război civil ” acelaşi dicţionar explică, că ea este valabilă doar în cazul când lupta armată are loc în interiorul unui stat între diverse grupări (politice,militare), categorii sociale etc.,în vederea schimbării ordinei politice şi de stat… Reeşind din prima concluzie este clar, că noi în 1992 am fost implicaţi întru-un război clasic. Şi toate încercările de a-l numi altfel este nu altceva decât un fals. Acum aş dori să clarificăm o alta problemă ,care durează de acum 22 de ani şi deseori duce în eroare opinia publică, istoricii şi însuşi veteranii de război. Ea constă în lipsa de claritate şi obiectivitate în tratarea problemei ce ţine de cronologia desfăşurării acţiunilor militare,rolul şi locul structurilor de forţă ale Republicii Moldova în această conflagraţie. 

Conflictul armat, după cum se cunoaşte, a fost declanşat de câtre forţele separatiste la 2 martie 1992, atunci când tara noastră încă nu dispunea de forte armate proprii. La 05 februarie 1992 prin Decret prezidenţial s-a declarat crearea Ministerului Apararii,care numai urma sa înceapă formarea Armatei Naţionale.   Decretul președintelui RM despre trecerea sub jurisdicția RM  a unităților militare dislocate pe teritoriul ei a fost semnat la 18 martie.  Din acest motiv in apărarea statalităţii au fost antrenate unicele forţele, care existau la moment în ţară şi aveau în dotare  un oarecare armament şi oameni cu o experienţa militara cât de cât. Aceasta era Politia Nationala, si în special politia cu destinaţie speciala. Sarcina nu era caracteristica pentru ea, insa alţi specialişti, pregătiţi in domeniul militar nu existau. Altă ieşire din situaţie nu era. Ţara trebuie sa le fie recunoscătoare bravilor poliţişti pentru sacrificiu, devotament şi dăruire de sine, demonstrate pe câmpurile de luptă. Merite deosebite faţă de ţară le au poliţiştii din Brigada cu Destinaţie Specială „Fulger ”, care au participat la cele mai complicate şi importante operaţiuni militare, demonstrând cele mai înalte calităţi morale: devotament, curaj şi eroism. Chiar de la bun început, în ajutorul poliţiei şi voluntarilor, pe câmpul de luptă au fost trimişi puţinii ofiţeri şi plutonieri,care îşi satisfăceau serviciul militar în comisariatele militare, care deja trecuseră sub jurisdicţia Republicii Moldova. Acest fapt a servit drept bază pentru a îndrepta aceşti militari pe câmpurile de luptă în calitate de comandanţi sau instructori ale micilor subdiviziuni (de infanterie, artilerie), create de urgenţă pe platourile de luptă. Şi până astăzi poliţiştii îşi amintesc despre acei specialişti militari-artilerişti, care din primele momente ale declanşării conflictului armat au fost alături de ei şi le sunt recunoscători pentru aportul şi ajutorul acordat în acea perioadă dificilă. Până in luna mai, cu mari pierderi si dificultăţi, poliţia făcea faţă sarcinilor care stăteau in fata ei. După cum cunoaştem primii în apărarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova s-au ridicat băştinaşii – voluntarii din raioanele Dubăsari şi Căuşeni, care au avut cel mai mult de suferit în acest război. În memoria noastră ei v-or rămânea pentru totdeauna ca adevăraţi Eroi ai Neamului. Insa după înarmarea, de către Armata a 14 a Federaţiei Ruse, a separatiştilor cu artilerie, aviaţie, tancuri si alta tehnica grea, precum si implicarea directă a efectivului acestei armate în operaţiunile militare a devenit clar, că poliţia nu mai era în stare sa ţină piept atacurilor inamicului. In aceste clipe decisive pentru tară sute de ofiţeri moldoveni, la prima chemare, au lăsat locurile confortabile de trai si de serviciu in Armata Sovietica, apartamente, familiile ,perspectiva profesionala si s-au întors acasă pentru a pune umărul la apărarea integrităţii teritoriale si a suveranităţii Republicii Moldova. La 17 mai 1992 au intrat in lupte primele unitati militare,formate din rezervişti. Pe lingă Comandantul Suprem al Forţelor Armate a fost creat Statul Major, in componenta cărui au fost incluşi primii generali si ofiţeri, cu studii militare superioare si experienţă de luptă, căpătată in diferite războaie si conflicte armate, care au început sa sosească din diferite colţuri ale URSS. Unii din ei, coborând din tren sau avion, imediat erau îndreptaţi în zona acţiunilor militare unde se plasau in fruntea platourilor şi a unitaților de luptă, artileriei, aviaţiei, altor genuri de arme si direcţii de activitate, preluând conducerea operaţiunilor militare si responsabilitatea pentru rezultatele lor. Din acest moment povara principală în acţiunile militare i-a revenit Armatei Naţionale, care avea doar 10-15% din numărul necesar de ofiţeri si plutonieri, un deficit serios de armament ,tehnica si muniţii. Dar şi în aceste condiţii, cu fiecare zi, creştea numărul militarilor antrenaţi în acţiunile militare. Conform datelor oficiale,deja la 20 mai 1992, pe câmpurile de luptă se aflau în jur de 5500 de combatanţi, dintre care 3600, sau 65% erau militari, 1930(29%) colaboratori ai Ministerului de Interne, o bună parte din care o constituiau carabinierii şi 6% reprezentanţi ai Ministerului Securităţii Naţionale. În continuare organele de poliţie erau eliberate de activitatea pe câmpurile de luptă, întorcându-se la activitatea de bază-asigurarea ordinei publice. Prezenţa pe câmpurile de lupta a ofiţerilor Armatei Naţionale, acţiunile eficiente şi demoralizatoare ale artileriştilor, aviatorilor, infanteriştilor si a altor specialişti militari, susţinuţi in continuare de poliţie, i-au impus pe separatişti sa-si potolească din ambiţii si pofte, sa se dezică de planurile lor militare declarate deschis – de a ajunge la Prut. În final aceasta a contribuit la încetarea acţiunilor militare. Este greu de presupus ce ar fi fost cu Republica Moldova, daca in război nu se implica Armata Nationala. Cert este insă, că urmările puteau fi cu mult mai grave. Cu regret însă ,situaţia politica de mai departe în tară ,a fost nemilostivă cu mulţi dintre aceşti militari de carieră. Majoritatea ofiţerilor, întorşi in Patrie, în timpul acţiunilor militare, în 1992, au fost siliţi sa-şi întrerupă cariera profesională,  nerealizându-şi potenţialul profesional, au rămas fără surse de întreţinere a familiilor, fără apartamente şi atenţia cuvenita din partea statului. Statul,cu părere de rău, nu şi-a onorat pâna la urmă datoria faţa de ei, nu a preţuit la nivelul cuvenit sacrificiul si meritele lor deosebite in apărarea si consolidarea statalităţii. Pentru obiectivitate sunt nevoit sa aduc un exemplu. Numărul militarilor,decoraţi cu distincţii de stat pentru merite in războiul din 1992 constituie doar in jur de 10% de la numărul celor decoraţi. Pe când cum a-m accentuat mai sus,deja in luna mai, militarii constituiau peste 65% din efectivul, aflat pe câmpurile de lupta. Folosindu-mă de ocazie mă adresez către toţi istoricii, care sunt preocupaţi de problema stabilirii adevărului despre evenimentele din primii ani de existenţă a Republicii Moldova, cu rugămintea de a examina şi clarifica obiectiv, care au fost motivele şi scopurile adevărate ale epurărilor de cadre în Armata Naţională din acea perioadă,de decapitare a ei. În viziunea mea aceasta constituie în esenţă o crimă de stat, care a afectat esenţial şi pentru mult timp securitatea Republicii Moldova. Deoarece lovitura aplicată instituţiei militare se simte şi până astăzi. Vă aduc doar un exemplu. În 1997, după venirea dlui P.Lucinschi în funcţia de Preşedinte şi Comandant Suprem al Forţelor Armate, au fost eliberaţi din funcţii şi din serviciul militar toţi viceminiştrii, şefii de direcţii, majoritatea şefilor da secţii, practic a celor care în 1992 s-au întors acasă şi cu arma in mână au apărat Patria. Din declaraţiile veteranilor de război, a foştilor poliţişti, aceiaşi atitudine ,cu regret,a avut loc şi faţă de colaboratorii Ministerului de Interne.În acest moment important pentru destinul ţării, ar fi cazul să nu fim indiferenţi faţă de viitorul nostru, şi propun să ne adresăm către toţi oameni de bună credinţă, inclusiv celor care cu arma în mâni au apărat independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, în memoria celor căzuţi pe câmpul de luptă, să nu ne lăsăm induşi în eroare de către pseudopatrioţii roşii sau de alte culori. Trebuie să venim cu un mesaj clar către clasa politică, conducerea statului, societatea civilă — să ajungem la rezolvarea paşnică a diferendului transnistrean şi să obţinem reintegrarea ţării prin transformarea mecanismului actual de menţinere a păcii într-o misiune civilă cu mandat internaţional, care va corespunde necesităţilor reale a populaţiei care suferă deja 22 de ani. Aceasta ar fi cea mai mare recunoştinţă pentru acei care în 1992  şi-au jertfit viaţa pentru integritatea şi suveranitatea Republicii Moldova. Circa 316 de bărbaţi ai Neamului au căzut pe câmpul de luptă, mulţi îşi mai vindecă rănile şi azi. Datoria statului, a întregii societăţi să păstrăm memoria celor căzuţi, să avem grijă de familiile acestora, să transmitem din generaţie în generaţie cele trecute. Să ne închinăm în memoria celor căzuţi pe câmpul de luptă, iar veteranilor conflictului armat pentru apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei R. Moldova le dorim multă sănătate şi numai succese! Slavă eroilor! Veşnică pomenire eroilor căzuţi! Dumnezeu să ocrotească Republica Moldova!    

După terminarea conflictului armat din stînga Nistrului colonelul Vasile Grosu a continuat serviciul activ la diferite funcţii de comandă din cadrul Marelui Stat Major fiinf responsabil de artilerie Armatei naţionale. Meritele sale au fost pe deplin răsplătite de către conducerea Republicii Moldova, el fiind decorat cu multiple destincţii de stat, iar la 2 septembrie 1994 a fost avansat la gradul militar de general de brigadă.

Cu trecerea în anul 2004 în rezervă, generalul de brigadă V. Grosu continuă activitatea ca educator a tinerii generaţii în calitate de Şef catedra militară a Universităţii pedagogice „Ion Creangă”.

 Pentru meritele deosebite în conducerea şi edificarea Armatei Naţionale, eroismul şi curaj manifestate în luptele din timpul conflictului Transnistrean, prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 204-V din 2 septembrie 2010 generalului de brigadă Vasile Grosu i-a fost conferit ordinul „Ştefan cel Mare”.