Ziua comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare

Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de șeful guvernului și ministrul de externe a URSS Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin.

La 23 august 1939, Germania nazistă și U.R.S.S. anunță semnarea unui pact de neagresiune. Chiar dacă Rusia bolșevică întreținuse multă vreme relații privilegiate cu Germania anilor 1920, acest lucru i-a surprins pe majoritatea observatorilor, căci opoziția ideologică dintre nazism și comunismul sovietic părea ireductibilă. Alianța dintre cei doi mari dictatori totalitari, Hitler și Stalin, urma să aibă consecințe nefaste, vizibile și astăzi în sânul Europei reunite.

Semnarea acordului

La 15 august 1939, ora 4.30, von Schulenberg primește o telegramă „f.f. urgentă” din partea ministrului afacerilor externe al celui de-al treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i citi acest comunicat surprinzător: „Evoluțiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite divergențe de concepție ideologică nu exclud existența unor relații rezonabile între cele două state, nici restabilirea unei colaborări amicale de tip nou. Spațiile vitale ale Germaniei și Rusiei se învecinează, iar nevoile lor naturale sunt aceleași. Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între Marea Baltică și Marea Neagră nici un aspect care să nu poată fi reglat spre deplina satisfacție a celor două părți. Printre aceste chestiuni se numără mai cu seamă Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc. Nu încape îndoială că politica germano-sovietică a ajuns azi la o răscruce istorică. Deciziile privitoare la politica ce va fi urmată, în viitorul imediat, de către Berlin și Moscova, vor marca hotărâtor, timp de generații, natura relațiilor dintre poporul german și popoarele Uniunii Sovietice. În lumina experienței trecutului, guvernelor Reich-ului și al U.R.S.S. trebuie să le fie limpede ca lumina zilei că democrațiile capitaliste occidentale sunt dușmanul implacabil atât al Germaniei național-socialiste, cât și al Uniunii Sovietice. Diferendele dintre [ Polonia și Germania] ar putea lua o turnură care le-ar priva pe cele două guverne [german și sovietic] de posibilitatea restabilirii prieteniei germano-sovietice, și, poate, de rezolvarea de comun acord a chestiunilor teritoriale din Europa de Est. În consecință, conducătorii celor două țări nu ar trebui să lase lucrurile la voia întâmplării ci să acționeze la momentul oportun.

Prin urmare, von Ribbentrop solicită o întrevedere directă, la Moscova, cu Molotov și mai ales cu Stalin. În fața unor propuneri atât de atrăgătoare, Molotov se arată gata să semneze un pact de neagresiune. Pe 17 august, ora 1.00, von Ribbentrop confirmă acordul Berlinului și adaugă că    Fuhrer-ul este foarte grăbit, din cauza faptului că, „de la o zi la alta, pot avea loc incidente serioase”, cu Polonia. Drept răspuns, Molotov se declară gata să-l primească pe ministrul de externe al Reich-ului, investit cu toate puterile, cu condiția să fie prevăzută, în același timp cu pactul, și „încheierea unui protocol special care ar preciza interesele părților semnatare cu privire la anumite chestiuni de politică externă și ar fi parte integrantă a pactului. În paralel, dezamorsează și problema opozițiilor ideologice, explicând că „principiul coexistenței pacifice a diferitelor regimuri politice este un principiu de mult stabilit al politicii externe a Uniunii Sovietice.”.

De câteva zile, fuseseră reluate la Moscova negocierile dintre șeful Armatei Roșii și de delegațiile militare franceză și engleză. Dar Stalin era deja hotărât. La 19 august, el le explică membrilor Biroului politic: „Dacă semnăm cu Franța și cu Anglia un pact de asistență reciprocă, Germania va renunța cu siguranță la Polonia și va căuta un modus vivendi cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, dar după aceea evenimentele ar putea lua o turnură periculoasă pentru U.R.S.S. Dacă acceptăm propunerea Germaniei, cu privire la încheierea unui pact de neagresiune, aceasta va ataca în mod clar Polonia, ceea ce va duce, inevitabil la intervenția Franței și a Angliei. Europa va cădea atunci pradă dezordinii și unor grave tulburări. În aceste condiții, vom avea mari șanse să stăm în expectativă și să intrăm în război atunci când acest lucru va fi avantajos pentru noi”.

Prin urmare, Stalin era perfect conștient că semnarea pactului cu Germania va duce la declanșarea imediată a războiului. Pe 21 august, la ora 00:45, von Schulenburg, primește de la von Ribbentrop o telegramă ultrasecretă prin care i se cere să se ducă imediat la Molotov, pentru a-i înmâna un mesaj personal de la Adolf Hitler, pentru Iosif Stalin. Concret, Hitler, îl anunță pe „domnul Stalin” că Germania va declara război Poloniei, că este de acord cu protocolul cerut de sovietici, dar că va trebui ca von Ribbentrop să fie primit la Moscova pe 22, sau cel mai târziu pe 23 august. În aceeași zi, Stalin acceptă. La 23 august, von Ribbentrop aterizează la Moscova, unde încep imediat discuțiile. Stalin conduce negocierile și începe printr-un tur de orizont, cu privire la relațiile Germaniei cu Japonia, Turcia, Italia, Anglia și Franța, înainte de a aborda fondul problemei: împărțirea Europei Centrale și de Est. Von Ribbentrop confirmă că atacul împotriva Poloniei este iminent. Conform tradiției sovietice, înainte de a se despărți, participanții la discuții toastează. Intervenția lui Stalin este grăitoare: „Știu cât de mult își iubește națiunea germană Fuhrer-ul. Prin urmare, aș vrea să beau în sănătatea acestuia”.

Protocolul adițional secret

1.      În cazul unor expansiuni teritoriale și / sau politice în teritoriile aparținând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interese, atât pentru Germania, cât și a Uniunii Sovietice.

În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei față de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părți. Prin urmare, celelalte trei state aveau să-i revină lui Stalin.

2.      În cazul unor expansiuni teritoriale și/sau politice în teritoriilor aparținând Poloniei, sferele de interese, atât ale Germaniei, cât și ale Uniunii Sovietice, vor fi delimitate aproximativ pe linia râurilor Narev, Vistula și San. Problema dacă interesul ambelor părți face ca menținerea unui stat polonez independent să fie dorit și modul în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi determinată în mod definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, ambele guverne vor rezolva această problemă pe calea înțelegerii prietenești între Germania și Rusia (Uniunea Sovietică) .

Astfel este parafată, în doar două rânduri, o nouă împărțire a Poloniei.

3.      Referitor la Europa de sud-est, partea sovietică își accentuează interesul pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres față de acest teritoriu, deci nu are obiecții față de eventuale schimbări de graniță în favoarea Uniunii Sovietice;

Ultimul punct al protocolului subliniază interesul Uniunii Sovietice pentru Basarabia, provincia estică a României, și dezinteresul politic al Germaniei cu privire la Europa de Sud-Est.

În timp ce această răsturnare de situație provoacă stupefacția cancelariilor europene, la 1 septembrie Germania atacă Polonia, declanșând automat cel de-al Doilea Război Mondial. Aceasta fusese oare dorința lui Stalin atunci când a ordonat semnarea pactului Ribbentrop-Molotov ?

Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-și asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, petrecută, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot imaginar.

În realitate, ambele țări agresoare voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în procesul expansionist de împărțire în două a ceea ce rămăsese neocupat și/sau neîmpărțit din Europa. Cruzimea și cinismul celor doi dictatori, Hitler și Stalin, s-au repercutat timp îndelungat, prelungind cel de-al Doilea Război Mondial cu Războiul Rece și cu scindarea Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945-1989. În acești 45 de ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea democrației și a economiei libere în toate țările aflate la vest de Cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de Cortina de fier, a avut parte de regimuri totalitare mai dure sau mai puțin dure, dar toate aservite Kremlinului, și cu economii centralizate, de stat.

Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune din 1939 dintre Germania și URSS, semnatarii plenipotențiari au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidențiale problema delimitării sferelor de interese în Europa răsăriteană.

Între cei doi dictatori – Stalin și Hitler – a existat o stranie fascinație reciprocă, deși, la nivelul propagandei, regimurile lor s-au criticat cu înverșunare. Dacă însă regimul lui Hitler se manifesta direct față de obiectivele sale, Stalin avea asociată Internaționala a III-a Comunistă. Internaționala, deși obedientă față de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și de guvernul de la Kremlin, era portița prin care încerca să-și ascundă reala sa politică externă. Stalin afirma mereu că politica guvernului este una și cea a Internaționalei este alta, când, în realitate, între cele două organisme nu era nici o deosebire privind intenția declanșării revoluției comuniste mondiale.

Regimurile instaurate în Rusia sovietică și în Germania național-socialistă erau, în general, antidemocratice, dictatoriale și totodată erau în particular, ostile regimurilor democratice din Occident. O motivație a apropierii dintre cele două regimuri totalitare este însuși Tratatul de pace de la Versailles, atât Germania fascistă, cât și Rusia sovietică considerându-se victime ale tratatului.

Represiunile regimului comunist stalinist

în Republica Moldova, fosta RSSM

Represiunile din primul an de ocupație sovietica a Basarabiei, 1940-1941

In urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicata de sovietici drept zona lor de influenta. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupa Basarabia, precum si Bucovina de Nord si ținutul Hertei. Drept urmare, este creata Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca (RSSM) la 2 august 1940. Basarabia cunoaște astfel inga din anii 1940—1941 experiența sovietizării si comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii in masa fata de clasele sociale indezirabile. Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist in spațiul romanesc după 1944. Intricat majoritatea etnica româneasca din Basarabia era alcătuita din țărani, iar aceasta clasa era vizata de masurile de teroare, represiunea capătă, in mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.

Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1.122 de persoane, arestate in perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului roman sau suspecți de colaborare cu administrația romana. In următoarele luni au fost arestate alte cca. 2.000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai cailor ferate in care regimul sovietic nu avea încredere. Cele mai importante arestări ale populației locale vor avea loc in ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941. Operațiunea majora de arestare si deportare a fost stabilita pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32.423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord si ținutul Hertei. Dintre acestea, 6.250 urmau sa fie arestate, iar 26.173 – deportate.

In total, in primul an de ocupație sovietica au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Hertei.

La 22 iunie 1941, armata germana ataca URSS, iar România intra in război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile pierdute un an mai devreme. Ulterior, mii de basarabeni sunt recrutați in armata româna si participa la războiul împotriva Uniunii Sovietice, inclusiv la bătălia de la Stalingrad.

Reluarea represiunilor in Basarabia si foametea din anii 1946-1947

Sovietizarea si comunizarea Basarabiei este reluata imediat după intrarea Armatei Roșii in provincie in martie 1944. În iarna anului 1946/1947 puterea sovietica a declanșat o foamete in masa cu scopul terorizării populației recalcitrante. In total, după estimările făcute de istoricul Mihai Gribincea pe baza documentelor de arhiva, numărul victimelor foametei din anii 1946—1947 se ridica la cel puțin 216.000 persoane. Pentru prima data in istoria provinciei au fost înregistrate cazuri de canibalism.

Se poate afirma, in egala măsura, ca foametea din anii 1946 si 1947 a constituit un instrument pentru puterea comunista de a grăbi ritmul colectivizării agriculturii. Astfel, cei care intrau imediat in colhoz, erau ajutați cu produse alimentare, iar cei care refuzau – erau lăsați sa moara de foame. Cu toate acestea, foametea nu a determinat schimbarea radicala a atitudinii populației locale fata de puterea sovietica. A fost nevoie de organizarea unei operațiuni de deportare in masa de o amploare mult mai mare decât cea din iunie 1941, pentru a înfrânge spiritul de rezistenta al țăranilor fata de procesul de colectivizare al agriculturii.

Deportările basarabenilor din 1949 si 1951

Foametea, după cum am văzut, n-a convins taranul să intre in colhoz. Ca si in alte regiuni anexate recent de Uniunea Sovietica, in RSSM a fost organizata o noua deportare in masa, după modelul celei din iunie 1941. Acest eveniment tragic a început in noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineață si a durat pana la orele 8 seara a zilei de 7 iulie. Conform operațiunii “IUG” (“Sud”) a fost înfăptuita strămutarea forțata in Siberia și Kazahstan a 35.796 de persoane.

Frica de o noua operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali sa renunțe la gospodăriile lor si sa accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de interes ca nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel. Mai ales ca cei deportați in iunie 1949 erau incluși in categoria celor care nu aveau dreptul sa mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autoritarilor de la Moscova.

In 1946, guvernul de la Chisinau înregistrase cca. 40.000 de “repatriați” basarabeni. Ei erau tratați cu mare suspiciune și unii au fost trimiși direct in lagăre de concentrare in Siberia.

Ultima deportare in masa a populației basarabene a avut loc in noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951 si a vizat, de aceasta data, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist.

Prin urmare, daca excludem chestiunea muncitorilor recrutați pentru munca in diferite întreprinderi ale URSS, numărul victimelor politice ale regimului comunist sovietic din fosta RSSM, se ridica la peste 300.000 de persoane. Dintre aceștia, cca. 5.000 au fost executați in timpul Marii Terori in RASSM, 216.000 au murit de foamete in anii 1946-1947, cca. 95.000 erau atestați ca deportați in GULAG la 1950, iar alte câteva mii au fost condamnați pentru „naționalism” sau alte acțiuni antisovietice, din 1953 pana in 1989.

AVIZ

al Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova pentru aprecierea politico-juridică a tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord

aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 149 din 23.06.1990

Comisia Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, în scopul restabilirii adevărului istoric, ținând cont de deciziile Comisiei similare a Congresului al doilea de deputaţi ai poporului din U.R.S.S. şi de rezultatele muncii desfăşurate în ultimii ani de istoricii şi juriştii din republică şi de peste hotare, a examinat aspectele esenţiale ale semnării, înfăptuirii şi urmărilor Tratatului sovieto-german de neagresiune din 23 august 1939 şi ale Protocolului adiţional secret.

Studiind acest tratat şi Protocolul adiţional secret, precum şi consecinţele lor istorice şi juridice pentru Basarabia şi Bucovina de Nord, Comisia a constatat: Basarabia şi Bucovina de Nord au fost dintotdeauna părţi componente a Statului Moldova, creat în secolul al XIV-lea pe pământul strămoşilor românilor - geto-daci.

La 1775 Imperiul habsburgic răpeşte Statului Moldova partea lui de nord, Bucovina.

În urma războiului ruso-turc din 1806 - 1812 şi a unui îndelungat târg diplomatic, prin tratatul de pace de la Bucureşti (1812), Rusia dezmembrează Statul Moldova, anexând ţinutul dintre Prut şi Nistru, asupra căruia extinde în mod artificial numele de Basarabia.

Ca rezultat al prăbuşirii Imperiului rus şi a celui austro-ungar, în urma celui dintâi război mondial şi a revoluţiei ruse din 1917, Basarabia şi Bucovina capătă posibilitatea de a-şi realiza dreptul lor firesc şi legitim la autodeterminare. La 2 decembrie 1917 a fost creată Republica Democratică Moldovenească. După proclamarea Ucrainei republică independentă, parlamentul Republicii Democratice Moldoveneşti – SFATUL ŢĂRII – a declarat, la 24 ianuarie 1918, independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. La 27 martie 1918, ținând cont de numeroasele adresări ale populaţiei din ţinut şi de imposibilitatea păstrării, în acea conjunctură politică şi militară, a independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti, Sfatul Ţării a decis prin vot unirea Basarabiei cu România. Congresul general al Bucovinei, la 15 noiembrie 1918, a votat  "Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.

Guvernul Sovietic a cerut în repetate rânduri să i se recunoască pretinsul drept de stăpânire a Basarabiei, luptând atât pe cale diplomatică (tratative, proteste, propuneri), cât şi militară (organizarea de intervenţii, rebeliuni, sabotaj), făcând propagandă antinaţională şi chiar propunând răscumpărare pe contul tezaurului de stat al României, confiscat în decembrie 1917. Insistenţa istoriografiei sovietice oficiale asupra afirmaţiei false precum că în Basarabia ar fi biruit, în 1918, Puterea Sovietică, ea devenind chipurile, parte componentă a noului stat sovietic, îşi are explicaţia în tendinţa de a justifica exportul de revoluţie şi reanexarea Basarabiei. Luptătorii pentru realizarea aşa-ziselor intenţii revoluţionare ale bolşevicilor pe acest teritoriu, ca şi alţi militanţi ai păstrării imperiului, erijaţi în revoluţionari, au fost, cu puţine excepţii, de origine etnică străină, străini intereselor vitale ale salvgardării şi prosperării, întregii naţiuni române.

În prima jumătate a anilor 30 s-a ajuns la o ameliorare a raporturilor dintre U.R.S.S. şi România, ce a culminat cu stabilirea, la 9 iunie 1934, a relaţiilor diplomatice între aceste două ţări, document prin care ambele ţări (părţi) îşi garantau "mutual plinul şi întregul respect al suveranităţii fiecăruia dintre statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecăreia dintre ele, şi în special a oricărei agitaţiuni, propagandei şi oricărui fel de intervenţiuni sau de sprijin al acestora".

Angajarea U.R.S.S. în preajma celui de al doilea război mondial în tranzacţii strânse şi reciproc avantajoase cu Germania hitleristă s-a soldat cu înţelegerea mutuală a împărţirii sferelor de influenţă în Europa. Conform prevederilor Protocolului adiţional secret la Tratatul sovieto-german de neagresiune, semnat la 23 august 1939, Uniunii Sovietice şi Germaniei le revenea dreptul de a decide soarta Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi a României. Punctul trei al Protocolului adiţional secret menţiona cointeresarea U.R.S.S. faţă de Basarabia. Bucovina, care niciodată nu a fost parte componentă a imperiului rus şi nici a Ucrainei, nu este menţionată în Protocolul adiţional secret. Pretenţiile asupra Bucovinei, înaintate de U.R.S.S. în 1940, au fost o plăsmuire a aparatului diplomatic stalinist.

Prin semnarea protocolului adiţional secret Uniunea R.S.S. a încălcat faţă de România:

articolul 1 al Pactului Briand-Kellogg, ce prevedea condamnarea recurgerii la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi renunţarea la el ca instrument de politică naţională în relaţiile dintre statele contractante;

articolul 2 al aceluiaşi tratat ce recunoştea că reglementarea sau soluţionarea tuturor diferendelor sau conflictelor, de orice natură sau ordine, care puteau apărea între puterile contractante, urma să fie înfăptuită numai prin mijloace paşnice;

Protocolul de la Moscova din 9 februarie 1929, prin care semnatarii lui, U.R.S.S., Estonia, Letonia, Polonia şi România, urgentau intrarea în vigoare, pentru ele aparte, a Pactului Briand-Kellogg.

Protocolul adiţional secret al Tratatului sovieto-german de neagresiune din 23 august 1939, ce stabilea sferele de influenţă în Europa de Est, contravenea principiilor fundamentale unanim recunoscute şi normelor imperative ale dreptului internaţional, întrucât decidea soarta unor state terţe fără participarea lor, este nul şi neavenit din momentul semnării lui.

O consecinţă logică a semnării la 23 august 1939 a Protocolului adiţional secret al Tratatului sovieto-german de neagresiune, a pregătirii militare sistematice, ce a urmat după încheierea acestui pact, au fost notele ultimative din 26 şi 27 iunie 1940, trimise de guvernul sovietic României, prin care guvernului român i se cerea "să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia" şi să-i transmită partea de nord a Bucovinei "drept recompensă pentru uriaşa daună pricinuită Uniunii Sovietice şi populaţiei Basarabiei în cei 22 de ani de guvernare a României în Basarabia".

Notele ultimative ale guvernului sovietic trimise României la 26 şi 27 iunie 1940 contravin normelor imperative ale dreptului internaţional şi sunt o mostră a politicii de dictat imperial. Decizia privind ocuparea Bucovinei de Nord e un exemplu elocvent al politicii expansioniste, promovate în permanență de guvernul stalinist.

La 28 iunie 1940 U.R.S.S. a ocupat prin forţă armată Basarabia şi Bucovina de Nord, contrar voinţei populaţiei acestor ţinuturi.

Proclamarea în mod nelegitim la 2 august 1940 a R.S.S. Moldoveneşti a fost un act de dezmembrare a Basarabiei şi Bucovinei. Trecerea arbitrară sub jurisdicţia R.S.S. Ucrainene a Bucovinei de Nord şi a judeţelor Hotin, Ismail şi Cetatea Albă contravenea adevărului istoric şi realităţii etnice existente în acea vreme.

Odată cu instaurarea în Basarabia şi Bucovina de Nord a regimului sovietic stalinist, în aceste ţinuturi au fost comise crime împotriva umanităţii: omoruri în masă, deportări, foamete organizată.

În conformitate cu argumentele istorice, juridice şi politice expuse mai sus urmează ca în ziua de 28 iunie să fie suspendate toate manifestările cu caracter festiv.

Prin prezentul Aviz Comisia întregeşte, sub toate  aspectele, semnificaţia profundă şi amplă a Declaraţiei suveranităţii R.S.S. Moldova.

EXTRAS

din Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova

 27.08.1991

LUÎND ACT de faptul că Parlamentele multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia" prin Declaraţia de la Chişinău, adoptată la 28 iunie 1991;

SUBLINIIND că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încălcând chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale", iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească", acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.