Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul
Stalin-Hitler, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de șeful
guvernului și ministrul de externe a URSS Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin.
La 23 august 1939, Germania nazistă
și U.R.S.S. anunță semnarea unui pact de neagresiune. Chiar dacă Rusia
bolșevică întreținuse multă vreme relații privilegiate cu Germania anilor 1920,
acest lucru i-a surprins pe majoritatea observatorilor, căci opoziția
ideologică dintre nazism și comunismul sovietic părea ireductibilă. Alianța
dintre cei doi mari dictatori totalitari, Hitler și Stalin, urma să aibă
consecințe nefaste, vizibile și astăzi în sânul Europei reunite.
Semnarea acordului
La 15 august 1939, ora 4.30, von
Schulenberg primește o telegramă „f.f. urgentă” din partea ministrului
afacerilor externe al celui de-al treilea Reich, von Ribbentrop, care îi cere
să se prezinte fără întârziere la Molotov, pentru a-i citi acest comunicat
surprinzător: „Evoluțiile din ultimul timp par să indice faptul că anumite
divergențe de concepție ideologică nu exclud existența unor relații rezonabile
între cele două state, nici restabilirea unei colaborări amicale de tip nou.
Spațiile vitale ale Germaniei și Rusiei se învecinează, iar nevoile lor
naturale sunt aceleași. Guvernul Reich-ului consideră că nu există, între Marea
Baltică și Marea Neagră nici un aspect care să nu poată fi reglat spre deplina
satisfacție a celor două părți. Printre aceste chestiuni se numără mai cu seamă
Marea Baltică, regiunea Balticii, Polonia, Sud-Estul Europei etc. Nu încape
îndoială că politica germano-sovietică a ajuns azi la o răscruce istorică.
Deciziile privitoare la politica ce va fi urmată, în viitorul imediat, de către
Berlin și Moscova, vor marca hotărâtor, timp de generații, natura relațiilor
dintre poporul german și popoarele Uniunii Sovietice. În lumina experienței
trecutului, guvernelor Reich-ului și al U.R.S.S. trebuie să le fie limpede ca
lumina zilei că democrațiile capitaliste occidentale sunt dușmanul implacabil
atât al Germaniei național-socialiste, cât și al Uniunii Sovietice. Diferendele
dintre [ Polonia și Germania] ar putea lua o turnură care le-ar priva pe cele
două guverne [german și sovietic] de posibilitatea restabilirii prieteniei
germano-sovietice, și, poate, de rezolvarea de comun acord a chestiunilor
teritoriale din Europa de Est. În consecință, conducătorii celor două țări nu
ar trebui să lase lucrurile la voia întâmplării ci să acționeze la momentul
oportun.
Prin urmare, von Ribbentrop solicită
o întrevedere directă, la Moscova, cu Molotov și mai ales cu Stalin. În fața
unor propuneri atât de atrăgătoare, Molotov se arată gata să semneze un pact de
neagresiune. Pe 17 august, ora 1.00, von Ribbentrop confirmă acordul Berlinului
și adaugă că Fuhrer-ul este foarte
grăbit, din cauza faptului că, „de la o zi la alta, pot avea loc incidente
serioase”, cu Polonia. Drept răspuns, Molotov se declară gata să-l primească pe
ministrul de externe al Reich-ului, investit cu toate puterile, cu condiția să
fie prevăzută, în același timp cu pactul, și „încheierea unui protocol special
care ar preciza interesele părților semnatare cu privire la anumite chestiuni
de politică externă și ar fi parte integrantă a pactului. În paralel,
dezamorsează și problema opozițiilor ideologice, explicând că „principiul coexistenței pacifice a
diferitelor regimuri politice este un principiu de mult stabilit al politicii
externe a Uniunii Sovietice.”.
De câteva zile, fuseseră reluate la
Moscova negocierile dintre șeful Armatei Roșii și de delegațiile militare
franceză și engleză. Dar Stalin era deja hotărât. La 19 august, el le explică
membrilor Biroului politic: „Dacă semnăm cu Franța și cu Anglia un pact de
asistență reciprocă, Germania va renunța cu siguranță la Polonia și va căuta un
modus vivendi cu puterile occidentale. Războiul va fi evitat, dar după aceea
evenimentele ar putea lua o turnură periculoasă pentru U.R.S.S. Dacă acceptăm
propunerea Germaniei, cu privire la încheierea unui pact de neagresiune,
aceasta va ataca în mod clar Polonia, ceea ce va duce, inevitabil la
intervenția Franței și a Angliei. Europa va cădea atunci pradă dezordinii și
unor grave tulburări. În aceste condiții, vom avea mari șanse să stăm în
expectativă și să intrăm în război atunci când acest lucru va fi avantajos
pentru noi”.
Prin urmare, Stalin era perfect
conștient că semnarea pactului cu Germania va duce la declanșarea imediată a
războiului. Pe 21 august, la ora 00:45, von Schulenburg, primește de la von
Ribbentrop o telegramă ultrasecretă prin care i se cere să se ducă imediat la
Molotov, pentru a-i înmâna un mesaj personal de la Adolf Hitler, pentru Iosif
Stalin. Concret, Hitler, îl anunță pe „domnul Stalin” că Germania va declara
război Poloniei, că este de acord cu protocolul cerut de sovietici, dar că va
trebui ca von Ribbentrop să fie primit la Moscova pe 22, sau cel mai târziu pe
23 august. În aceeași zi, Stalin acceptă. La 23 august, von Ribbentrop
aterizează la Moscova, unde încep imediat discuțiile. Stalin conduce
negocierile și începe printr-un tur de orizont, cu privire la relațiile
Germaniei cu Japonia, Turcia, Italia, Anglia și Franța, înainte de a aborda
fondul problemei: împărțirea Europei Centrale și de Est. Von Ribbentrop
confirmă că atacul împotriva Poloniei este iminent. Conform tradiției
sovietice, înainte de a se despărți, participanții la discuții toastează.
Intervenția lui Stalin este grăitoare: „Știu cât de mult își iubește națiunea
germană Fuhrer-ul. Prin urmare, aș vrea să beau în sănătatea acestuia”.
Protocolul adițional secret
1.
În cazul unor expansiuni teritoriale
și / sau politice în teritoriile aparținând statelor baltice (Finlanda,
Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta
frontiera sferelor de interese, atât pentru Germania, cât și a Uniunii Sovietice.
În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei față de
teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părți. Prin urmare, celelalte trei
state aveau să-i revină lui Stalin.
2. În cazul unor expansiuni teritoriale și/sau politice în teritoriilor
aparținând Poloniei, sferele de interese, atât ale Germaniei, cât și ale
Uniunii Sovietice, vor fi delimitate aproximativ pe linia
râurilor Narev, Vistula și San. Problema dacă interesul
ambelor părți face ca menținerea unui stat polonez independent să fie dorit și
modul în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi determinată în
mod definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz,
ambele guverne vor rezolva această problemă pe calea înțelegerii prietenești
între Germania și Rusia (Uniunea Sovietică) .
Astfel
este parafată, în doar două rânduri, o nouă împărțire a Poloniei.
3. Referitor la Europa de sud-est, partea sovietică își accentuează interesul
pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres față de acest teritoriu,
deci nu are obiecții față de eventuale schimbări de graniță în favoarea Uniunii
Sovietice;
Ultimul punct al protocolului subliniază interesul
Uniunii Sovietice pentru Basarabia, provincia estică a României, și
dezinteresul politic al Germaniei cu privire la Europa de Sud-Est.
În timp ce această răsturnare de
situație provoacă stupefacția cancelariilor europene, la 1 septembrie Germania
atacă Polonia, declanșând automat cel de-al Doilea Război Mondial. Aceasta
fusese oare dorința lui Stalin atunci când a ordonat semnarea pactului
Ribbentrop-Molotov ?
Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de
vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-și asigure flancul estic în perspectiva
iminentei invadări a Poloniei, petrecută, de altfel, cu o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939.
Pe de altă parte, Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie
germană, întrucât Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea
multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui complot
imaginar.
În realitate, ambele țări agresoare
voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în
procesul expansionist de împărțire în două a ceea ce rămăsese neocupat și/sau
neîmpărțit din Europa. Cruzimea și cinismul celor doi dictatori, Hitler și Stalin, s-au repercutat timp îndelungat,
prelungind cel de-al Doilea Război Mondial
cu Războiul Rece și cu scindarea Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945-1989. În acești 45 de ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea
democrației și a economiei libere în toate țările aflate la vest de Cortina de fier, în timp ce Europa de est, aflată la est de Cortina de fier, a avut parte de
regimuri totalitare mai dure sau mai puțin dure, dar toate aservite Kremlinului, și cu economii centralizate, de stat.
Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune din 1939 dintre Germania și URSS, semnatarii
plenipotențiari au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidențiale problema
delimitării sferelor de interese în Europa răsăriteană.
Între cei doi dictatori – Stalin și
Hitler – a existat o stranie fascinație reciprocă, deși, la nivelul
propagandei, regimurile lor s-au criticat cu înverșunare. Dacă însă regimul lui
Hitler se manifesta direct față de obiectivele sale, Stalin avea asociată Internaționala a III-a Comunistă. Internaționala, deși obedientă față de
Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și de guvernul de la Kremlin, era
portița prin care încerca să-și ascundă reala sa politică externă. Stalin afirma
mereu că politica guvernului este una și cea a Internaționalei este alta, când,
în realitate, între cele două organisme nu era nici o deosebire privind
intenția declanșării revoluției comuniste mondiale.
Regimurile instaurate în Rusia sovietică și în Germania național-socialistă
erau, în general, antidemocratice, dictatoriale și totodată erau în particular,
ostile regimurilor democratice din Occident. O motivație a apropierii dintre
cele două regimuri totalitare este însuși Tratatul de pace
de la Versailles, atât Germania fascistă, cât și
Rusia sovietică considerându-se victime ale tratatului.
Represiunile regimului comunist stalinist
în Republica Moldova, fosta RSSM
Represiunile din primul
an de ocupație sovietica a Basarabiei, 1940-1941
In urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23
august 1939, Basarabia este revendicata de sovietici drept zona lor de
influenta. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupa Basarabia, precum si Bucovina
de Nord si ținutul Hertei. Drept urmare, este creata Republica Sovietica
Socialista Moldoveneasca (RSSM) la 2 august 1940. Basarabia cunoaște astfel
inga din anii 1940—1941 experiența sovietizării si comunizării, unul din
elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii in masa fata
de clasele sociale indezirabile. Anexarea Basarabiei de către sovietici
anticipează astfel instaurarea regimului comunist in spațiul romanesc după
1944. Intricat majoritatea etnica româneasca din Basarabia era alcătuita din țărani,
iar aceasta clasa era vizata de masurile de teroare, represiunea capătă, in mod
indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.
Primii care au căzut victime ale regimului comunist au
fost 1.122 de persoane, arestate in
perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului
roman sau suspecți de colaborare cu administrația romana. In următoarele luni
au fost arestate alte cca. 2.000
persoane, majoritatea fiind lucrători ai cailor ferate in care regimul sovietic
nu avea încredere. Cele mai importante arestări ale populației locale vor avea
loc in ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941.
Operațiunea majora de arestare si deportare a fost stabilita pentru noaptea de
12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32.423
de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord si ținutul Hertei. Dintre acestea, 6.250 urmau sa fie arestate, iar 26.173 – deportate.
In total, in primul an de ocupație sovietica au avut
de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Hertei.
La 22 iunie 1941, armata germana ataca URSS, iar România
intra in război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile
pierdute un an mai devreme. Ulterior, mii de basarabeni sunt recrutați in
armata româna si participa la războiul împotriva Uniunii Sovietice, inclusiv la
bătălia de la Stalingrad.
Reluarea represiunilor
in Basarabia si foametea din anii 1946-1947
Sovietizarea si comunizarea Basarabiei este reluata
imediat după intrarea Armatei Roșii in provincie in martie 1944. În iarna
anului 1946/1947 puterea sovietica a declanșat o foamete in masa cu scopul terorizării
populației recalcitrante. In total, după estimările făcute de istoricul Mihai
Gribincea pe baza documentelor de arhiva, numărul victimelor foametei din anii
1946—1947 se ridica la cel puțin 216.000
persoane. Pentru prima data in istoria provinciei au fost înregistrate cazuri
de canibalism.
Se poate afirma, in egala măsura, ca foametea din anii
1946 si 1947 a constituit un instrument pentru puterea comunista de a grăbi
ritmul colectivizării agriculturii. Astfel, cei care intrau imediat in colhoz,
erau ajutați cu produse alimentare, iar cei care refuzau – erau lăsați sa moara
de foame. Cu toate acestea, foametea nu a determinat schimbarea radicala a
atitudinii populației locale fata de puterea sovietica. A fost nevoie de
organizarea unei operațiuni de deportare in masa de o amploare mult mai mare decât
cea din iunie 1941, pentru a înfrânge spiritul de rezistenta al țăranilor fata
de procesul de colectivizare al agriculturii.
Deportările basarabenilor
din 1949 si 1951
Foametea, după cum am văzut, n-a convins taranul să
intre in colhoz. Ca si in alte regiuni anexate recent de Uniunea Sovietica, in
RSSM a fost organizata o noua deportare in masa, după modelul celei din iunie
1941. Acest eveniment tragic a început in noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la
orele 2 de dimineață si a durat pana la orele 8 seara a zilei de 7 iulie.
Conform operațiunii “IUG” (“Sud”) a fost înfăptuita strămutarea forțata in
Siberia și Kazahstan a 35.796 de
persoane.
Frica de o noua operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat
agricultorii individuali sa renunțe la gospodăriile lor si sa accepte
compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de interes ca nu va cruța
nici un fel de protestatar ori rebel. Mai ales ca cei deportați in iunie 1949
erau incluși in categoria celor care nu aveau dreptul sa mai revină niciodată
pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autoritarilor de la
Moscova.
In 1946, guvernul de la Chisinau înregistrase cca. 40.000 de “repatriați” basarabeni. Ei
erau tratați cu mare suspiciune și unii au fost trimiși direct in lagăre de
concentrare in Siberia.
Ultima deportare in masa a populației basarabene a
avut loc in noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951 si a vizat, de aceasta
data, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa
regimului comunist stalinist.
Prin urmare, daca excludem chestiunea muncitorilor recrutați
pentru munca in diferite întreprinderi ale URSS, numărul victimelor politice
ale regimului comunist sovietic din fosta RSSM, se ridica la peste 300.000 de persoane. Dintre aceștia,
cca. 5.000 au fost executați in
timpul Marii Terori in RASSM, 216.000
au murit de foamete in anii 1946-1947, cca. 95.000 erau atestați ca deportați in GULAG la 1950, iar alte câteva
mii au fost condamnați pentru „naționalism” sau alte acțiuni antisovietice, din
1953 pana in 1989.
AVIZ
al Comisiei Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldova pentru aprecierea politico-juridică a tratatului sovieto-german
de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi
a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord
aprobat prin Hotărârea
Parlamentului nr. 149 din 23.06.1990
Comisia Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova, în
scopul restabilirii adevărului istoric, ținând cont de deciziile Comisiei similare
a Congresului al doilea de deputaţi ai poporului din U.R.S.S. şi de rezultatele
muncii desfăşurate în ultimii ani de istoricii şi juriştii din republică şi de
peste hotare, a examinat aspectele esenţiale ale semnării, înfăptuirii şi urmărilor
Tratatului sovieto-german de neagresiune din 23 august 1939 şi ale Protocolului
adiţional secret.
Studiind acest tratat şi Protocolul adiţional
secret, precum şi consecinţele lor istorice şi juridice pentru Basarabia şi
Bucovina de Nord, Comisia a constatat: Basarabia şi Bucovina de Nord au fost
dintotdeauna părţi componente a Statului Moldova, creat în secolul al XIV-lea
pe pământul strămoşilor românilor - geto-daci.
La 1775 Imperiul habsburgic răpeşte Statului
Moldova partea lui de nord, Bucovina.
În urma războiului ruso-turc din 1806 - 1812 şi a
unui îndelungat târg diplomatic, prin tratatul de pace de la Bucureşti (1812), Rusia
dezmembrează Statul Moldova, anexând ţinutul dintre Prut şi Nistru, asupra
căruia extinde în mod artificial numele de Basarabia.
Ca rezultat al prăbuşirii Imperiului rus şi a celui
austro-ungar, în urma celui dintâi război mondial şi a revoluţiei ruse din 1917,
Basarabia şi Bucovina capătă posibilitatea de a-şi realiza dreptul lor firesc
şi legitim la autodeterminare. La 2 decembrie 1917 a fost creată Republica
Democratică Moldovenească. După proclamarea Ucrainei republică independentă,
parlamentul Republicii Democratice Moldoveneşti – SFATUL ŢĂRII – a declarat, la
24 ianuarie 1918, independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. La 27
martie 1918, ținând cont de numeroasele adresări ale populaţiei din ţinut şi de
imposibilitatea păstrării, în acea conjunctură politică şi militară, a
independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti, Sfatul Ţării a decis prin
vot unirea Basarabiei cu România. Congresul general al Bucovinei, la 15
noiembrie 1918, a votat "Unirea necondiţionată şi pentru vecie a
Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul
României.
Guvernul Sovietic a cerut în repetate rânduri să i se
recunoască pretinsul drept de stăpânire a Basarabiei, luptând atât pe cale
diplomatică (tratative, proteste, propuneri), cât şi militară (organizarea de
intervenţii, rebeliuni, sabotaj), făcând propagandă antinaţională şi chiar
propunând răscumpărare pe contul tezaurului de stat al României, confiscat în decembrie
1917. Insistenţa istoriografiei sovietice oficiale asupra afirmaţiei false
precum că în Basarabia ar fi biruit, în 1918, Puterea Sovietică, ea devenind
chipurile, parte componentă a noului stat sovietic, îşi are explicaţia în tendinţa
de a justifica exportul de revoluţie şi reanexarea Basarabiei. Luptătorii pentru
realizarea aşa-ziselor intenţii revoluţionare ale bolşevicilor pe acest
teritoriu, ca şi alţi militanţi ai păstrării imperiului, erijaţi în
revoluţionari, au fost, cu puţine excepţii, de origine etnică străină, străini
intereselor vitale ale salvgardării şi prosperării, întregii naţiuni române.
În prima jumătate a anilor 30 s-a ajuns la o ameliorare
a raporturilor dintre U.R.S.S. şi România, ce a culminat cu stabilirea, la 9 iunie
1934, a relaţiilor diplomatice între aceste două ţări, document prin care
ambele ţări (părţi) îşi garantau "mutual
plinul şi întregul respect al suveranităţii fiecăruia dintre statele noastre şi
abţinerea de la orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne şi
în dezvoltarea fiecăreia dintre ele, şi în special a oricărei agitaţiuni,
propagandei şi oricărui fel de intervenţiuni sau de sprijin al acestora".
Angajarea U.R.S.S. în preajma celui de al doilea
război mondial în tranzacţii strânse şi reciproc avantajoase cu Germania
hitleristă s-a soldat cu înţelegerea mutuală a împărţirii sferelor de influenţă
în Europa. Conform prevederilor Protocolului adiţional secret la Tratatul
sovieto-german de neagresiune, semnat la 23 august 1939, Uniunii Sovietice şi
Germaniei le revenea dreptul de a decide soarta Finlandei, Estoniei, Letoniei,
Lituaniei, Poloniei şi a României. Punctul trei al Protocolului adiţional
secret menţiona cointeresarea U.R.S.S. faţă de Basarabia. Bucovina, care niciodată
nu a fost parte componentă a imperiului rus şi nici a Ucrainei, nu este
menţionată în Protocolul adiţional secret. Pretenţiile asupra Bucovinei,
înaintate de U.R.S.S. în 1940, au fost o plăsmuire a aparatului diplomatic
stalinist.
Prin semnarea protocolului adiţional secret Uniunea
R.S.S. a încălcat faţă de România:
articolul 1 al Pactului Briand-Kellogg, ce prevedea
condamnarea recurgerii la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale
şi renunţarea la el ca instrument de politică naţională în relaţiile dintre
statele contractante;
articolul 2 al aceluiaşi tratat ce recunoştea că
reglementarea sau soluţionarea tuturor diferendelor sau conflictelor, de orice
natură sau ordine, care puteau apărea între puterile contractante, urma să fie
înfăptuită numai prin mijloace paşnice;
Protocolul de la Moscova din 9 februarie 1929, prin
care semnatarii lui, U.R.S.S., Estonia, Letonia, Polonia şi România, urgentau
intrarea în vigoare, pentru ele aparte, a Pactului Briand-Kellogg.
Protocolul adiţional secret al Tratatului sovieto-german
de neagresiune din 23 august 1939, ce stabilea sferele de influenţă în Europa
de Est, contravenea principiilor fundamentale unanim recunoscute şi normelor imperative
ale dreptului internaţional, întrucât decidea soarta unor state terţe fără
participarea lor, este nul şi neavenit din momentul semnării lui.
O consecinţă logică a semnării la 23 august 1939 a Protocolului
adiţional secret al Tratatului sovieto-german de neagresiune, a pregătirii militare
sistematice, ce a urmat după încheierea acestui pact, au fost notele ultimative
din 26 şi 27 iunie 1940, trimise de guvernul sovietic României, prin care
guvernului român i se cerea "să
înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia" şi să-i transmită
partea de nord a Bucovinei "drept
recompensă pentru uriaşa daună pricinuită Uniunii Sovietice şi populaţiei
Basarabiei în cei 22 de ani de guvernare a României în Basarabia".
Notele ultimative ale guvernului sovietic trimise
României la 26 şi 27 iunie 1940 contravin normelor imperative ale dreptului
internaţional şi sunt o mostră a politicii de dictat imperial. Decizia privind
ocuparea Bucovinei de Nord e un exemplu elocvent al politicii expansioniste,
promovate în permanență de guvernul stalinist.
La 28 iunie 1940 U.R.S.S. a ocupat prin forţă
armată Basarabia şi Bucovina de Nord, contrar voinţei populaţiei acestor
ţinuturi.
Proclamarea în mod nelegitim la 2 august 1940 a
R.S.S. Moldoveneşti a fost un act de dezmembrare a Basarabiei şi Bucovinei. Trecerea
arbitrară sub jurisdicţia R.S.S. Ucrainene a Bucovinei de Nord şi a judeţelor Hotin,
Ismail şi Cetatea Albă contravenea adevărului istoric şi realităţii etnice
existente în acea vreme.
Odată cu instaurarea în Basarabia şi Bucovina de
Nord a regimului sovietic stalinist, în aceste ţinuturi au fost comise crime împotriva
umanităţii: omoruri în masă, deportări, foamete organizată.
În conformitate cu argumentele istorice, juridice
şi politice expuse mai sus urmează ca în ziua de 28 iunie să fie suspendate toate
manifestările cu caracter festiv.
Prin prezentul Aviz Comisia întregeşte, sub toate aspectele, semnificaţia profundă şi amplă a Declaraţiei
suveranităţii R.S.S. Moldova.
EXTRAS
din Declaraţia de
Independenţă a Republicii Moldova
27.08.1991
LUÎND ACT de faptul că Parlamentele multor state în
declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între
Guvernul U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea
consecinţelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat şi de Conferinţa
internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru
Basarabia" prin Declaraţia de la Chişinău, adoptată la 28 iunie 1991;
SUBLINIIND că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul
Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a
celei din R.A.S.S. Moldovenească (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924,
Sovietul Suprem al U.R.S.S., încălcând chiar prerogativele sale
constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la
formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale", iar Prezidiul său a emis la 4
noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S.
Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească", acte normative prin care s-a
încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării
acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.
Autor: Iurii Moisei ©
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu