De la inamici pe front la frați în rezistență. O pagină de istorie care trebuie cunoscută

 Autor: colonel (r) Andrei Covrig

Istoria unui popor nu este alcătuită doar din marile bătălii și din deciziile liderilor politici. Ea este scrisă și prin destinul oamenilor simpli, care, în momente de cumpănă, au ales să-și apere demnitatea, credința și libertatea, chiar cu prețul vieții. Astfel de pagini de istorie merită redescoperite și transmise generațiilor tinere, deoarece ele reprezintă repere autentice ale educației civice și patriotice.

Recent, în Sala „Mihai Eminescu” a Bibliotecii Naționale, în cadrul mesei rotunde consacrate împlinirii a 86 de ani de la ocuparea sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța, am avut onoarea de a prezenta rezultatele unei cercetări dedicate unei dintre cele mai importante mișcări de rezistență antisovietică din spațiul dintre Prut și Nistru – organizația clandestină Partidul Democrat Agrar, care a activat în perioada 1949–1953 în satele actualului raion Rezina.

Pentru mine, această cercetare nu reprezintă doar o investigație bazată pe documente de arhivă. Ea are și o profundă dimensiune personală. Membrii acestei organizații au fost oameni din satul meu natal, Gordinești, și din localitățile învecinate. În copilărie i-am întâlnit pe unii dintre supraviețuitorii acelor vremuri fără să înțeleg întreaga dramă pe care o purtau în suflet. Abia peste ani, studiind dosarele păstrate în arhive, am descoperit adevărata amploare a sacrificiului lor.

La această sesiune am vorbit despre o structură de rezistență din satele noastre, cazul Partidului Democrat Agrar, o organizație clandestină care a sfidat regimul stalinist în perioada 1949–1953. Aceasta nu este doar istorie abstractă culeasă din manuale, ci o realitate profund personală. Membrii acestei mișcări subversive au fost oameni din satele în care am crescut și am învățat în anii '60–'70 ai secolului trecut: satul meu natal Gordinești și localitatea vecină, Trifești (raionul Rezina). Pe unii dintre acești eroi supraviețuitori ai calvarului sovietic i-am cunoscut personal în copilărie, fără să bănuiesc atunci întreaga dimensiune a sacrificiului lor.

Această organizație clandestină – care în fapt a fost o veritabilă mișcare de rezistență națională – își întinsese ramificațiile în aproape toate satele din actualul raion Rezina. Documentele de arhivă puse la dispoziție scot la iveală un curaj formidabil, dar și prețul de sânge, absolut uriaș, plătit de acești oameni pentru vina că n-au acceptat un nou regim politic și mod de viață impus de Kremlin. Au fost condamnările la ocnă. În urma sentinței absurde a Tribunalului Militar al garnizoanei Odessa, peste 70 din membrii PDA au fost trimiși pe paturi supraetajate după gratii și în lagărele de muncă forțată ale Gulagului sovietic. 

Unsprezece din lideri ai mișcării au primit pedeapsa capitală și au fost împușcați. Printre ei se numără chiar vecinii mei de mahala, oameni de o demnitate rară: Ion Țurcanu, Simion Baranovschi și Vasile Odobescu. Apoi a urmat calvarul familiilor. Peste 200 de rude ale acestora (soții, copii lipsiți de apărare, părinți bătrâni) au primit stigmatul de „dușmani ai poporului”. Au fost târâți brutal din casele lor, urcați în vagoane de marfă pentru vite și deportați cu forța în stepele înghețate și aride din Kazahstan.

Anatomia Revoltei: 

De ce s-au răsculat țăranii din zona Rezina? Răscoala acestor oameni nu a fost un moft ideologic, ci un act disperat de supraviețuire în fața unui regim de exterminare. Țăranii noștri nu au mai putut îndura umilințele și jafurile sistematice instituie de Moscova. Într-un timp record, mașinăria sovietică le-a smuls pământurile cultivate cu sudoare și le-a confiscat averile, obligându-i prin teroare să intre în colhozuri. Până în anul 1950, aproape toți gospodarii din regiune fuseseră deja îngenuncheați economic și deposedați de proprietăți.

Peste acest jaf structural s-au suprapus alte două traume adânci, care au marcat definitiv psihicul colectiv basarabean. Vorba e de genocidul prin înfometare. Foametea cumplită din anii 1946–1947, provocată în mod artificial de rechizițiile sovietice, care a secerat sute de mii de vieți. S-a produs de asemenea un asalt asupra credinței: Închiderea brutală a bisericilor, dărâmarea altarelor și prigonirea preoților, o tentativă directă de a smulge pilonul spiritual al societății basarabene.

Picătura de sânge care a umplut paharul răbdării a fost marea deportare din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 – infama Operațiune „Sud”. Când peste 35.000 de moldoveni au fost smulși din paturile lor și încărcați în vagoane cu destinația Siberia și Kazahstan, comunitățile locale au înțeles adevărul crunt: pasivitatea însemna moartea. Rezistența devenise singura cale demnă de urmat.

Profilul Mișcării. Propaganda sovietică a încercat să îi zugrăvească drept „spioni” sau „bandiți imperialiști”. În realitate, această structură clandestină era formată din oameni obișnuiți, elita administrativă, morală și intelectuală a satelor noastre – ființe umane instruite, care realizau monstruozitatea noii orânduiri: Neofit Punduc — vicepreședintele consiliului sătesc din Trifești (om din interiorul sistemului local); Vasile Bîtca — directorul școlii din Cogâlniceni (formator de generații); Panteleimon Bobeică — învățător din satul Cuizăuca; Tamara Boțolin — șefa laboratorului agronomic din Brătușeni (femeie legată de glie); Vasile Mîțu — comerciant din satul Curleni; Simion Baranovschi — felcer la Pereni, originar din satul Echimăuți (cu adevărat salvator de vieți). Ultimul pe vremea aceea era în sat un medic universal: și ca terapeut, și ca pediatru, și ca un chirurg și chiar o moașă la nașteri. Aceștea ca și alții au fost „periculoșii” subversivi care au speriat aparatul represiv.

 

Un detaliu foarte important este că mulți dintre membrii acestei mișcări clandestine erau foști militari care trecuseră prin luptele celui de-al Doilea Război Mondial și aveau experiență militară. În urma cercetărilor mele, am reușit să-i împart în trei grupuri:

1. Cei aflați în clandestinitate.

Aceștia erau oameni vânați de autoritățile sovietice, care se ascundeau prin sate pentru a nu fi arestați: Emanuil Țurcanu (din Gordinești), fost caporal în armata română; Vasile Odobescu, care se asundea de securiști încă din anul 1946; Dmitri Grubîi (din Cinșeuți), un ucrainean care evadase în 1946 dintr-un lagăr sovietic din nordul Rusiei. Odobescu și Grubîi fuseseră jandarmi în timpul războiului și păziseră ordinea în spatele frontului românesc.

2. Veteranii din Armata Română.

Aceștia erau bărbați din zona Rezinei care își făcuseră serviciul militar în trupele regale ale României înainte sau în timpul războiului: Simion Baranovschi, Neofit Punduc, Teodor Ghelescu, Andrei Garam

3. Foștii soldați din Armata Roșie (sovietică).

Este uimitor că unii dintre cei care s-au împotrivit sovieticilor fuseseră chiar soldați în armata lor și aveau medalii de război pentru curaj: Ion Garam: a luptat pe front, a fost rănit de două ori și decorat cu medalia „Pentru curaj”; Afanasie Golub: a luptat pe Frontul din Bielorusia; Ion Frunze, a fost rănit în lupte, a ajuns până la Berlin și a fost decorat pentru eliberarea Varșoviei și cucerirea Berlinului; Emilian Boțolin: a muncit din greu în batalioanele de construcții din război și a fost și el decorat. 

Deși luptaseră în armate diferite, după război acești oameni s-au unit pentru a se opune în fața nedreptăților. Prezența acestor foști luptători în mișcare nu a fost întâmplătoare. Realitatea crudă este că autoritățile comuniste îi priveau cu multă dușmănie și suspiciune pe moldovenii care trecuseră prin război. Regimului îi era frică de ei, indiferent că luptaseră în Armata Română sau în Armata Roșie. Oamenii care trecuseră frontul aveau curaj, știau să mânuiască o armă și nu se lăsau ușor îngenuncheați. Mulți au avut posibilitatea să compare viața cotidiană cu cea descoperită în statele europene.

În rândul acestei mișcări s-au ridicat trei lideri cu caracter și voință, care au devenit adevărații piloni ai rezistenței: Vasile Odobescu, Simion Baranovschi și Simion Zlatan. Destinul lor și al familiilor lor a fost unul profund tragic, o poveste zguduitoare despre care sper să reușesc să scriu pe larg în viitor.

În încheierea prezentării mele de la Biblioteca Națională, am subliniat un adevăr juridic foarte important. Dosarul acestor oameni a fost unul pur politic, nu penal. În sistemul sovietic, regulile erau foarte stricte și clare: Miliția obișnuită (MAI) se ocupa doar de hoți, jafuri sau atacuri banditești care nu aveau legătură cu politica. Ministerul Securității Statului (MGB / fostul NKVD) intervenea doar atunci când regimul comunist se simțea amenințat. MGB-ul îi vâna pe cei acuzați de „trădare”, „agitație antisovietică” sau acțiuni subversive împotriva regimului.

Faptul că de anchetarea și condamnarea membrilor Partidului Democrat-Agrarian s-a ocupat direct MGB-ul este dovada clară că Moscova vedea în acești oameni o adevărată forță politică de rezistență. Acești oameni de la sate, alături de foștii ostași, s-au unit dintr-un motiv simplu: au refuzat așa-numitele „binefaceri” ale puterii sovietice – adică foametea cumplită provocată în anii 1946–1947, închiderea bisericilor, luarea averilor și pământurilor și colectivizarea forțată.

De la inamici pe front, la frați în rezistență: O lecție pentru viitor. Astăzi, felul în care îi privim și îi numim pe acești oameni depinde foarte mult de alegerile noastre ca societate modernă. Într-o Moldovă democratică, care privește spre viitor, este clar că nu mai putem folosi etichetele strâmbe și pline de ură din perioada sovietică.

Cel mai uimitor și valoros lucru în această poveste este puterea de unire a bunicilor noștri. În tranșeele celui de-al Doilea Război Mondial, ei fuseseră adesea în tabere diferite – unii în Armata Română, alții în Armata Roșie. Însă, când au văzut nedreptățile regimului comunist, toate neînțelegerile din trecut au dispărut. S-au unit împotriva unui dușman comun care le distrugea neamul. Acești foști combatanți au adus în mișcare nu doar disciplina și experiența de pe front, ci și o hotărâre real realizată care depășea cu mult o simplă revoltă țărănească.

Propaganda sovietică a încercat timp de zeci de ani să ascundă adevărul și să nege că în Basarabia a existat o rezistență organizată. Cazul Partidului Democrat Agrar demonstrează exact contrariul: în perioada postbelică a fost cea mai mare și mai curajoasă mișcare de rezistență a băștinașilor noștri.

Acești oameni au știut exact la ce riscuri se expun, dar au făcut acest pas în mod conștient și asumat. Tocmai în această alegere se ascunde adevărata valoare a sacrificiului lor. Istoria lor nu este doar o pagină din manuale, ci în vremuri cumplite un exemplu viu de curaj din care tânăra generație trebuie să învețe ce înseamnă demnitatea și dragostea de neam. Ei sunt, fără îndoială, adevărații noștri eroi.

P.S.: Postez doare unele din puținele imagini din dosare. La unele imagini e de prisos de a face comentarii, le veți dezghioca singuri... Doar la unele, referitoare la Simion Baranovschii le dau..