Fabulele secolului XXI din lumea zbuciumată

 Aceste fabule folosesc arhetipurile clasice pentru a reflecta dinamica geopolitică actuală, păstrând tonul specific scrierilor lui La Fontaine sau Grigore Alexandrescu, dar adaptat realității dure a secolului XXI.

 

Grădina de la Răsărit și Ursul cel Bătrân

Pe un tărâm măreț, unde grâul ardea ca aurul sub soare, trăia un Bursuc gospodar. Nu era nici cel mai mare, nici cel mai fioros, dar își iubea vizuina și muncea pământul cu trudă, visând să-și împrejmuiască grădina cu gard de fier, asemenea vecinilor din Apus.

Peste râu, într-o pădure umbrită și rece, stăpânea un Urs bătrân și posac. Ursul nu ducea lipsă de spațiu, căci codrul lui era nesfârșit, dar trăia cu amintirea vremurilor de demult, când toate fiarele câmpiei tremurau la mormăitul său.

— „Bursucul acesta devine prea mândru”, scrâșni Ursul într-o dimineață, ascuțindu-și ghearele de un mesteacăn. „Vrea garduri noi? Vrea să se înfrățească cu Vulturii și Dulăii de peste mări? Îi voi arăta eu că pământul lui e, de fapt, pridvorul meu!”

Fără veste și fără onoare, Ursul năvăli peste râu, călcând în picioare lanurile de grâu și dărâmând poarta Bursucului. Se aștepta ca micul gospodar să fugă speriat la prima gheară arătată. Dar surpriză! Bursucul, deși rănit, se înfipse cu dinții în blana fiarei. Nu era singur; de pe margine, Vulturul și Castorul îi aruncau unelte și spini de oțel, deși se fereau să intre ei înșiși în bârlogul Ursului, de teamă să nu dea foc întregii păduri.

Trecu o iarnă, trecu o vară. Ursul, odinioară mândru, ajunsese să șchiopăteze, pierzându-și dinții în zidurile pe care nu le putea dărâma. Codrul lui era acum izolat, iar fiarele care înainte îl salutau cu respect, acum întorceau capul, văzându-l cum se stinge în propria neputință și furie.

 

Vulturul cu Ramura de Măslin și Ograda în Flăcări

Într-o poiană unde cenușa acoperea deja firul ierbii, un Bursuc (hotărât să-și apere vizuina) și un Urs (încăpățânat să nu plece din ea) se încleștaseră într-o luptă fără sfârșit. De sus, dintr-un munte îndepărtat de peste mări, un Vultur cu pene albe și privire ageră urmărea spectacolul cu îngrijorare.

Vulturul știa că, dacă focul din poiană se întinde, scânteile vor ajunge până la cuibul său. Așa că, după multe ezitări, coborî din înalturi purtând în cioc o ramură de măslin, dar ținând în gheare și câteva săgeți de rezervă, să nu pară prea slab.

— „Destul cu colții și ghearele!” strigă Vulturul, așezându-se pe un trunchi de copac doborât. „Ursule, blana ți-e rânită și bârlogul ți-e gol. Bursucule, grădina ți-e pârjolită. Haideți să desenăm o linie pe pământ și să numim asta pace!”

Ursul mormăi neîncrezător, privind cu coada ochiului spre Dragonul din miazănoapte, care îi șoptea să reziste. Bursucul, cu respirația tăiată, se uita la Vultur și întreba: „Dar cine va păzi linia? Cine îmi va da înapoi pământul călcat?”

Vulturul începu să traseze cercuri pe nisip, vorbind despre „garanții”, „armistiții” și „noi hotare”. Promitea Bursucului un gard mai înalt pe viitor, iar Ursului îi șoptea că poate pleca cu fruntea sus, fără să pară înfrânt. Era un dans periculos: dacă Vulturul strângea prea tare ramura, aceasta se rupea; dacă lăsa săgețile din gheare, nimeni nu-l mai asculta.

Fiarele se opriră o clipă, gâfâind. Masa tratativelor era întinsă pe un butoi cu pulbere, iar Vulturul încerca să convingă lumea că, uneori, o pace strâmbă e mai de preț decât un război drept, dar nesfârșit. 

Căprioara de la Răscruce și Cele Două Zări

Dar în apropiere într-o poiană mănoasă, dar mică, aflată chiar la buza unui codru bătrân, trăia o Căprioară cu ochi blânzi și picioare agile. Poiana ei era vestită pentru strugurii dulci și pământul roditor, însă așezarea ei era blestemul și binecuvântarea deopotrivă: se afla exact pe cărarea unde se întâlneau vânturile din Răsărit cu cele din Apus.

De ani de zile, Căprioara asculta două voci diferite.

Dinspre miazăzi și apus, o Privighetoare aurie îi cânta despre grădini cu garduri vii, unde roua era limpede și animalele își alegeau singure păstorul. „Vino spre lumina soarelui”, îi spunea ea, „unde legea e sfântă și iarba nu se calcă în picioare de către cei mari.”

Dinspre miazănoapte și răsărit, un Urs morocănos mormăia gros, bătând cu laba în pământ de tremurau ghindele. „Nu uita cine ți-a fost neam și cine ți-a dat bârlog cândva! Dacă te duci la păsările acelea străine, îți voi tăia izvorul și-ți voi dărâma gardul, căci poiana ta e grădina mea de joacă.”

Căprioara era frământată.

Înăuntrul turmei ei, spiritele erau împărțite: Iezii cei tineri zburdau spre cântecul Privighetorii, visând la libertate, în timp ce Berbecii cei bătrâni, obișnuiți cu umbra Ursului, se temeau că soarele le va orbi ochii obosiți.

Într-o zi, când norii de furtună se adunară deasupra întregii păduri, Căprioara înțelese că nu mai poate sta cu un picior în pârâu și cu unul pe mal. Cu inima strânsă, dar cu privirea fixă spre zarea luminoasă, începu să clădească un pod de piatră spre grădina Privighetorii, chiar dacă Ursul arunca cu bolovani în râu ca să tulbure apele.

Autor: Iurii Moisei ©