Bătălia de la Vaslui sau Bătălia de la Podul Înalt

 Bătălia de la Vaslui, menţionată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc în data de 10 ianuarie 1475 lângă oraşul Vaslui, între armatele aliate creştine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ştefan cel Mare şi oastea otomano-munteană sub conducerea lui Suleiman Paşa.

În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând (după spusele unor cronicari) o mare parte a armatei. A fost considerată cea mai mare înfrângere a islamului în faţa unei armate creştine, Ştefan cel Mare fiind numit eroul creştinătăţii.

 Context

În decembrie 1473 a avut loc o campanie otomană în Ţara Românească şi sudul Moldovei. Radu cel Frumos, în fruntea unei armate de 17.000 de turci şi 12.000 de munteni, l-a înlăturat pe Laiotă Basarab de pe tronul Ţării Româneşti (23 decembrie), după care a pătruns în Moldova, jefuind şi prădând până la Bârlad.

Cu sprijin de la Ştefan, Laiotă a pătruns în martie 1474 în Ţara Românească unde, după înlăturarea lui Radu cel Frumos, a reluat scaunul domnesc. În octombrie 1474 Laiotă a trecut de partea otomană, ceea ce a dus la o campanie fără succes a lui Ştefan în Ţara Românească.

În 29 septembrie 1474 Ştefan cel Mare, care în urma Bătăliei de la Baia era în relaţii reci cu regele Matia al Ungariei, s-a adresat papei Sixtus al IV-lea cu scopul ca acesta să organizeze o coaliţie creştină antiotomană.

Aflând de planurile lui Mehmed al II-lea, Ştefan cel Mare trece din nou în Ţara Românească, unde îl înscăunează pe Laiotă Basarab, Radu cel Frumos pierind în luptele care se dau cu acest prilej. Aşteptându-se la o viitoare reacţie din partea sultanului, Ştefan ia legătura cu principele polonez şi cu Matia Corvin, regele Ungariei pentru ajutor armat. Luptele din Albania au durat până în toamnă, iar atunci când nimeni nu se mai aştepta la o campanie militară, având în vedere apropierea iernii, Suleiman Paşa primeşte poruncă de a trece în Ţara Românească pentru a-l înlătura pe Laiotă, iar apoi de a porni neîntârziat împotriva ghiaurului Ştefan şi apoi să treacă prin foc şi sabie Vilaietul Bogdania, precum era numită de turci pe atunci Moldova. Laiotă, pentru a-şi păstra tronul, se supune turcilor. Ştefan, în înţelegere cu transilvănenii, îl alungă pe trădător şi îl înscăunează pe Basarab cel Tânăr, numit şi Ţepeluş. Acesta însă este alungat de Suleiman Paşa, care-l reînscăunează pe Laiotă.

Armata otomană, care aduna 100.000 de turci şi tătari, alături de 17.000 de munteni din Ţara Românească (după Cronica moldo-polonă, alte surse indicând un total de 60.000 - 120.000 de oameni), soldaţi bine pregătiţi şi înarmaţi, setoşi de sânge şi de averi, continuă înaintarea până la hotarele Moldovei. 

După cum spunea Nicolae Iorga,

„în zările albe ale miezului iernii înaintau mulţimile negre, zecile de mii de duşmani, ieniceri, spahii şi gloată, ca lupii flămânzi”

O armată impresionantă, o oaste uriaşă pentru a supune Moldova şi pe domnul său.

Ştefan cel Mare trimite soli la Cazimir - Principele Poloniei şi lui Matia Corvinul, regele Ungariei, cu care era în relaţii proaste, ca urmare a Bătăliei de la Baia, cerându-le să-i vină în ajutor şi să intervină pe lîngă alţi principi creştini pentru a i se alătura. Aflat în pragul iernii, din tabăra sa de la Vaslui, domnitorul Moldovei trimite o scrisoare Papei, în care arată că a dus tratative cu veneţienii şi îi cerea ca să-i îndemne pe alţi principi ca să se pregătească împotriva Otomanului şi puterii înspăimântătoare a acestuia, Moldova fiind gata întru totul, cu tot sufletul şi cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să luptăm pentru creştinătate, cu toate forţele noastre. Totuşi nimeni nu a trimis ajutor, nici în bani şi nici în oameni, cu excepţia a aproximativ 5.000 de secui, 1.800 de unguri (de la Matia Corvinul) şi 2.000 poloni (trimişi de Cazimir sub conducerea lui Buciaţchii). În Cronica Lituaniană se scrie şi de prezenţa alături de Ştefan a 10.000 de lituanieni, dar este posibil ca cronicarul să-i fi asimilat pe aliaţii lui Ştefan ca lituanieni, deoarece alţi cronicari nu amintesc de ei.

 Desfăşurarea bătăliei

Oastea Moldovei şi puţinele ajutoare care au sosit au ridicat taberele la Vaslui, alături de domn fiind comasaţi cca. 40.000 de luptători moldoveni, la care s-au adăugat cei 8.800 de oameni veniţi în ajutor şi beneficiind de cca. 20 de tunuri. Raportul de trupe era mult în favoarea otomanilor, astfel că Ştefan a adoptat o tactică de hărţuire şi înfometare iar planurile de luptă a domnitorului foloseau toate avantajele terenului. El a dat poruncă să fie părăsite toate aşezările omeneşti care puteau nimeri în calea duşmanilor, să fie tăinuite proviziile.

Ştefan a repezit în calea duşmanului călărime care să supravegheze deplasarea oştii otomane, să o hărţuiască şi să nu îngăduie cetelor prădalnice să se desprindă de grosul oştirii ca să meargă după hrană şi să jefuiască. Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, pe valea Bârladului, la vărsarea râului Racova, într-o zonă mlăştinoasă prinsă între păduri, care îngreuna desfăşurarea forţelor duşmane şi manevrările de armată. Există discuţii în continuare în privinţa plasării acestui loc, considerat de cei mai mulţi ca plasat în zona actualei comune Băcăoani în sudul oraşului Vaslui, loc care a căpătat numele de Podul Înalt după conformaţia locului, iar celebra bătălie a rămas în istorie ca Bătălia de la Podul Înalt. O altă ipoteză plasează locul bătăliei pe raza actualei localităţi Ştefan cel Mare, în nordul actualului oraş Vaslui, bazându-se pe interpretarea unor documente.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceaţă care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câţiva paşi. Era moină şi zăpada începuse să se topească, încât toată lunca Bârladului era plină de băltoace. Faptul că mii de oameni şi cai treceau prin acelaşi loc, transforma valea într-o mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea şi terenul au constituit avantaje pentru Ştefan, de care domnitorul a ştiut să se folosească. Deoarece otomanii nu puteau să-şi dea seama ce oaste au în faţă, Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. Aceştia trebuiau să-i oprească pe otomani şi să înceapă lupta. Duşmanul era foarte numeros şi putea să aducă mereu oameni odihniţi în luptă. Ştefan calculase ca în momentul în care oamenii lui aveau să dea semne de oboseală, de pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulţi oşteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbiţe şi surle. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum a prevăzut domnul şi, când au auzit otomanii trâmbiţele şi surlele, ei au crezut că vor fi atacaţi din partea aceea, asfel ca marea parte s-au îndreptat în acea direcţie, găsind aici doar câţiva oşteni. În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla grosul oştii lui Ştefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiţi năpraznic de armata moldovenească. Până să se dezmeticească otomanii, până să înţeleagă cine-i atacă şi din ce parte, mulţi dintre ei au fost ucişi, iar cei care au scăpat s-au pus pe fugă, cu toată încercarea disperată a lui Suleiman Paşa de a-i opri. Până la Dunăre au fost urmăriţi de moldoveni, hărţuiţi şi ucişi o mare parte din ei.

Cronicarul polonez Ian Dlugosz, contemporan cu evenimentele:

„Căci toate şirurile dinainte în care în frunte erau şi secui au fost zdrobite de turci, şi ameninţa un mare pericol pînă cînd [Ştefan] personal se aruncă în mijlocul turcilor exaltaţi de bucuria victoriei, şi cu puterea minunată a lui Dumnezeu a nimicit toate grupările turceşti avînd abia 40.000 de luptători, între care cea mai mare parte erau ţărani.”

Acelaşi cronicar polon a scris că:

„foarte puţini turci şi-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns la Dunăre au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi de valuri. Aproape toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost traşi în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sînt mărturie veşnică a unei victorii atât de însemnate. Toată oastea lui - Ştefan cel Mare - s-a îmbogăţit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai şi alte obiecte preţioase.”

Lupta de la Vaslui, Podul Înalt, a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului în Europa. 

Papa Sixt al IV-lea, numindu-l principele creştinătăţii, i-a scris lui Ştefan:

„faptele tale săvârşite până acum cu înţelepciune şi vitejie contra turcilor necredincioşi, duşmanii noştri, au adus atâta celebritate numeleui tău, încât eşti în gura tuturor şi eşti de către toţi foarte mult lăudat.”

Acelaşi cronicar polon amintit mai sus, îl numeşte pe Ştefan un bărbat demn de admirat, la fel ca eroii pe care îi admiră lumea. După părerea acestuia, lui Ştefan ar trebui să i se dea stăpânirea lumii, el să fie conducătorul oştii pe care principii europeni ar trimite-o împotriva otomanilor, deoarece, în timp ce ceilalţi principi trândăvesc şi îşi petrec timpul în petreceri sau în lupte mărunte între ei, Ştefan este singurul care a obţinut o victorie atât de strălucită împotriva unui duşman care părea de neînvins.

Cronicarul anonim scrie că au fost luate de la turci 40 de steaguri, în timp ce unele surse italiene şi austriece indică pierderea de către turci a 45.000 de oameni, a 100 de steaguri, întreaga artilerie şi capturarea a 4 comandanţi. Cronicarul turc Sa's ed-Din chiar scrie că armata turcă a pierdut majoritatea oamenilor. Cronicarul Jan Stricovschii indică o cifră totală de 100.000 de morţi. Căpeteniile de seamă prinse au fost lăsate în viaţă, dar au fost trimise ostatici la diferiţi principi europeni. Singurul eliberat a fost fiul unei căpetenii, Isac (Sac) paşa.

În „Letopiseţul de cînd s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei” (Letopiseţul anonim al Moldovei), scris în slavonă în timpul domniilor lui Ştefan cel Mare şi a fiului acestuia Bogdan al III-lea, citim despre marea victorie de la Vaslui:

„În anul 6983 [1475] ianuarie 10, marţi, a fost război la Vaslui cu puterile turceşti şi a biruit atunci Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu şi cu ajutorul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a născut din Preacurata Fecioară spre mântuirea noastră. Şi le-a dat Dumnezeu pe acele limbi necredincioase în ascuţişul sabiei şi au căzut atunci mulţime mare, fără număr şi au fost prinşi vii mulţi, fără număr, care de asemenea au fost tăiaţi, ci numai pe unul l-au lăsat viu, pe fiul lui Sac paşa. Şi steagurile lor şi cu schiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre. Şi s-a întors Ştefan voievod cu toţi oştenii lui ca un purtător de biruinţe în cetatea sa de scaun a Sucevei şi i-au ieşit în întâmpinare mitropoliţii şi preoţii, purtând Sfânta Evanghelie în mâini şi slujind şi lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost ca dar de la cel Preaînalt şi binecuvântând pe ţar: „Să trăiască ţarul”. Şi a fost atunci veselie între oameni şi la toate domniile dimprejur şi la toţi creştinii drept-credincioşi, căci a biruit domnul limbile păgâne cu mâna robului său, Io Ştefan voievod. Şi însuşi Ştefan voievod a făcut atunci mare ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor săi şi tuturor boierilor săi, de la mare până la mic. Şi a dăruit atunci multe daruri întregii lui oştiri şi lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost.”

În textul original slavon scrie "Da jive(t) ţari", ceea ce a fost tradus Să trăiască ţarul!, cum şi este de altfel redat în unele traduceri, în altele apare - împăratul, sau domnul!.

Ştefan a trimis regelui Ungariei şi Principelui Poloniei mai multe steaguri din cele capturate de la turci, la fel şi Papei de la Roma, ca semn al biruinţei de la Vaslui, împreună cu o scrisoare:

       „Către coroana ungurească şi către toate ţările, în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi, în fiece zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc (adică sultanul Mahomed) a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Paşa. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre.”

Ştefan cel Mare nu ezită să ceară ajutor şi să-i pună în gardă pe ceilalţi principi europeni:

„auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă Turcul are acum mulţi potrivnici, din toate părţile, care stau împotriva lui cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu...noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.”

Nobilii lituanieini au receptat mesajul lui Ştefan, cerând Principelui Poloniei să trimită ajutor (Lituania şi Polonia formau atunci un singur regat), arătând că este mai bine să se lupte pentru apărarea vetrelor moldovenilor, decât pentru ale lor, dar regele polonez nu a luat nici o măsură de a-l sprijini. Matia Corvin, regele Ungariei, şi-a asumat meritele, scriind principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obţinută de Ştefan, „căpitanul său“. De asemenea, ca suzeran al Moldovei, a cerut acestora bani pentru a continua războiul. Asfel, papa Sixtus al IV-lea a trimis subsidii regelui Matia, iar domnitorului moldovean i-a trimis vorbe frumoase, deşi solii lui Ştefan i-au explicat că acesta nu este supusul regelui Ungariei, ci stăpân deplin al ţării şi al poporului său. Vasalitatea lui Ştefan cel Mare faţă de regele Ungariei a fost de fapt acceptată de acesta într-adevăr în anul 1475, sub presiunea invaziei otomane, dar tratatul de fapt, ascuns sub termenii feudo-vasalici specifici, reprezenta în fapt un tratat de alianţă, diferit de cel de vasalitate care exista până la conflictele moldo-ungare din perioada 1461-1467, încheiate cu înfrângerea lui Matia Corvin în Bătălia de la Baia.

La venirea primăverii, nici un principe european nu era pregătit să trimită ajutoare lui Ştefan. Campania de răspuns a lui Mehmed al II-lea pentru pierderea suferită la Vaslui a tatonat terenul prin ocuparea Caffei, cetatea negustorilor genovezi, şi a altor cetăţi din Crimeea, apoi atacarea Cetăţii Albe şi a Chiliei. A urmat atacarea Mangopului, de unde provenea doamna lui Ştefan, Maria de Mangop, culminând la 27 iulie 1476 cu marea înfruntare de la Valea Albă, Războieni, una din cele mai mari bătălii ale epocii, cu un raport de 12.000 de moldoveni la peste 200.000 de turci, pierdută de moldoveni, dar fără ca Ştefan să fie supus.