Conform Regulamentului Serviciului interior al FA ale R.M. :
„Militarul este obligat să dea dovadă de patriotism, să se mândrească cu
gloria militară a poporului său, să contribuie la consolidarea frăției de arme
internaționale”.
Tot în acest regulament este stipulat: „Comandantul unității militare
are următoarele obligații: „Să promoveze şi să susțină în colectivele militare spiritul
patriotic şi
democratic”.
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=339753&lang=1
http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=339753&lang=1
Cu regret în societatea noastră se simte lipsa spiritului patriotic, dragostei pentru faptele de glorie a înaintașilor noștri. Această stare de lucru nu poate să nu se reflecte şi în Forțele Armate.
Încă în 2002, la aprobarea Concepției reformei militare s-a pus accentul pe insuficienţele sistemului actual de asigurare a securității militare a
statului şi ca consecință ignorării valorilor naționale, a rolului şi
importanţei organismului militar, substituirii frecvente a valorilor civice
şi a patriotismului prin opinii pacifiste eronate;
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=307788
Conform Strategiei securităţii naţionale a Republicii Moldova aprobată prin Hotărârea Parlamentului Nr. 153 din 15.07.2011 „ ...pentru atingerea scopului de reforma a Forţelor Armate este necesar promovarea imaginii Forţelor Armate în societate prin intermediul intensificării educaţiei militar-patriotice a cetăţenilor”...
http://lex.justice.md/md/340510/
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=306988
Conform Strategiei securităţii naţionale a Republicii Moldova aprobată prin Hotărârea Parlamentului Nr. 153 din 15.07.2011 „ ...pentru atingerea scopului de reforma a Forţelor Armate este necesar promovarea imaginii Forţelor Armate în societate prin intermediul intensificării educaţiei militar-patriotice a cetăţenilor”...
http://lex.justice.md/md/340510/
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=306988
Astfel una dintre direcțiile actuale a educației militar-patriotice în Armata Naţională este Educaţia eroico-patriotică bazată pe studierea istoriei militare naţionale.
A educa prin intermediul istoriei
înseamnă a propaga, a păstra şi a înmulţi trecutul eroic şi cel prezent al
poporului nostru şi a forţelor lui armate. Experienţa seculară demonstrează, că
cu cât mai profund vei cunoaște istoria Patriei, trecutul ei eroic, cu atât mai
puternic va fi sentimentul de dragoste, şi mai precis vei înţelege prezentul şi
viitorul.
Propagarea faptelor eroice a
conaționalilor în procesul serviciului militar se face atât în cursul
pregătirii de luptă cât și la disciplina educația civică, precum şi în orele
educative.
În scopul
continuării comemorării actelor de bărbăţie a strămoşilor noştri, educaţiei
militar-patriotice a tineretului, este necesar de a fi introduse
în activitatea Armatei Naţionale - Zilele Gloriei Militare.
Zilele Gloriei Militare sunt acele file
istorice (anii glorioși) cu care se mândreşte fiecare cetăţean al societăţii noastre, al
neamului nostru, fiecare militar.
În aceste
zile traditional se recomandă desfășurarea de revocări, comemorări, vizionări
de filme artistice şi documentare, servicii divine de pomenire a eroilor
căzuți, diverse activități cu tentă militar-patriotică şi civică, inclusiv
întâlniri cu oamenii de ştiinţă, istorici, veterani de război, prelegeri,
rapoarte, cenacluri, mese rotunde, convorbiri, etc.
Totodată,
toţi militarii Armatei Naţionale în aceste zile vor conştientiza sensul
serviciului militar de apărare a Patriei, legătura indubitabilă între faptele
strămoșilor noștri glorioși, cu prezentul serviciului militar.
Se propune
stabilirea următoarelor Zilele de Glorie Militară:
Nr.
crt
|
Data/anul
istoric
|
Denumirea Zilei
de glorie militară
|
1.
|
10
ianuarie 1475
|
Ziua victoriei oastei lui
Ştefan cel Mare asupra oastei turceşti în bătălia de la Vaslui
|
2.
|
6 martie
1486
|
Ziua victoriei oastei lui
Ştefan cel Mare asupra trupelor otomane în bătălia de la Şcheia
|
3.
|
17 mai
1395
|
Ziua victoriei oastei lui Mircea cel Bătrân asupra oastei
turcilor în bătălia de la Rovine
|
4.
|
17 iunie
1462
|
Ziua distrugerii trupelor
otomane în atacul de noapte a domnului Vlad Ţepeş
|
5.
|
20 august
1470
|
Ziua victoriei oastei lui
Ştefan cel Mare asupra oastei tătarilor în bătălia de la Lipnic
|
6.
|
23 august
1595
|
Ziua distrugerii trupelor
otomane sub conducerea lui Mihai Viteazul în bătălia de la Călugăreni
|
7.
|
26 octombrie
1497
|
Ziua victoriei oastei sub
conducerea lui Ştefan cel Mare asupra oastei polonilor în bătălia de la
Codrii Cosminului
|
8.
|
28 octombrie
1599
|
Ziua victoriei oastei sub
conducerea lui Mihai Viteazul asupra oastei
din Transilvana în bătălia de la Şelimbăr
|
9.
|
12 noiembrie
1330
|
Ziua victoriei oastei sub
conducerea lui Basarab I asupra oastei
ungureşti în bătălia de la Posada
|
10.
|
15 decembrie 1467
|
Ziua distrugerii trupelor
ungureşti în atacul de noapte a domnului Ştefan cel Mare în bătălia de la Baia*
|
Bătălia de la Vaslui
(10
ianuarie 1475)
Bătălia de la Vaslui, menţionată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt,
a avut loc în data de 10 ianuarie 1475 lângă oraşul Vaslui, între armatele
aliate creştine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ştefan cel Mare şi oastea
otomano-munteană sub conducerea lui Suleiman Paşa.
În pofida diferenţei mari de forţe, turcii au suferit o înfrângere
zdrobitoare, pierzând (după spusele unor cronicari) o mare parte a armatei. A
fost considerată cea mai mare înfrângere a islamului în faţa unei armate
creştine, Ştefan cel Mare fiind numit eroul creştinătăţii.
Context
În decembrie
1473 a avut loc o campanie otomană în Ţara Românească şi sudul Moldovei. Radu
cel Frumos, în fruntea unei armate de 17.000 de turci şi 12.000 de munteni, l-a
înlăturat pe Laiotă Basarab de pe tronul Ţării Româneşti (23 decembrie), după
care a pătruns în Moldova, jefuind şi prădând până la Bârlad.
Cu sprijin de la Ştefan, Laiotă a pătruns în martie 1474 în Ţara
Românească unde, după înlăturarea lui Radu cel Frumos, a reluat scaunul
domnesc. În octombrie 1474 Laiotă a trecut de partea otomană, ceea ce a dus la
o campanie fără succes a lui Ştefan în Ţara Românească.
În 29 septembrie 1474 Ştefan cel Mare, care în urma Bătăliei de la Baia
era în relaţii reci cu regele Matia al Ungariei, s-a adresat papei Sixtus al
IV-lea cu scopul ca acesta să organizeze o coaliţie creştină antiotomană.
Aflând de planurile lui Mehmed al II-lea, Ştefan cel Mare trece din nou
în Ţara Românească, unde îl înscăunează pe Laiotă Basarab, Radu cel Frumos
pierind în luptele care se dau cu acest prilej. Aşteptându-se la o viitoare
reacţie din partea sultanului, Ştefan ia legătura cu principele polonez şi cu
Matia Corvin, regele Ungariei pentru ajutor armat. Luptele din Albania au durat
până în toamnă, iar atunci când nimeni nu se mai aştepta la o campanie
militară, având în vedere apropierea iernii, Suleiman Paşa primeşte poruncă de
a trece în Ţara Românească pentru a-l înlătura pe Laiotă, iar apoi de a porni
neîntârziat împotriva ghiaurului Ştefan şi apoi să treacă prin foc şi sabie
Vilaietul Bogdania, precum era numită de turci pe atunci Moldova. Laiotă,
pentru a-şi păstra tronul, se supune turcilor. Ştefan, în înţelegere cu
transilvănenii, îl alungă pe trădător şi îl înscăunează pe Basarab cel Tânăr,
numit şi Ţepeluş. Acesta însă este alungat de Suleiman Paşa, care-l
reînscăunează pe Laiotă.
Armata otomană, care aduna 100.000 de turci şi tătari, alături de 17.000
de munteni din Ţara Românească (după Cronica moldo-polonă, alte surse indicând
un total de 60.000 - 120.000 de oameni), soldaţi bine pregătiţi şi înarmaţi,
setoşi de sânge şi de averi, continuă înaintarea până la hotarele Moldovei.
După cum spunea Nicolae Iorga,
„în zările albe ale miezului iernii înaintau mulţimile negre, zecile de
mii de duşmani, ieniceri, spahii şi gloată, ca lupii flămânzi”
. O armată
impresionantă, o oaste uriaşă pentru a supune Moldova şi pe domnul său.
Ştefan cel Mare trimite soli la Cazimir - Principele Poloniei şi lui
Matia Corvinul, regele Ungariei, cu care era în relaţii proaste, ca urmare a
Bătăliei de la Baia, cerându-le să-i vină în ajutor şi să intervină pe lîngă
alţi principi creştini pentru a i se alătura. Aflat în pragul iernii, din
tabăra sa de la Vaslui, domnitorul Moldovei trimite o scrisoare Papei, în care
arată că a dus tratative cu veneţienii şi îi cerea ca să-i îndemne pe alţi
principi ca să se pregătească împotriva Otomanului şi puterii înspăimântătoare
a acestuia, Moldova fiind gata întru totul, cu tot sufletul şi cu toată puterea
pe care ne-a dat-o Dumnezeu, să luptăm pentru creştinătate, cu toate forţele
noastre. Totuşi nimeni nu a trimis ajutor, nici în bani şi nici în oameni, cu
excepţia a aproximativ 5.000 de secui, 1.800 de unguri (de la Matia Corvinul)
şi 2.000 poloni (trimişi de Cazimir sub conducerea lui Buciaţchii). În Cronica
Lituaniană se scrie şi de prezenţa alături de Ştefan a 10.000 de lituanieni,
dar este posibil ca cronicarul să-i fi asimilat pe aliaţii lui Ştefan ca
lituanieni, deoarece alţi cronicari nu amintesc de ei.
Desfăşurarea bătăliei
Oastea Moldovei şi puţinele ajutoare care au sosit au ridicat taberele
la Vaslui, alături de domn fiind comasaţi cca. 40.000 de luptători moldoveni,
la care s-au adăugat cei 8.800 de oameni veniţi în ajutor şi beneficiind de
cca. 20 de tunuri. Raportul de trupe era mult în favoarea otomanilor, astfel că
Ştefan a adoptat o tactică de hărţuire şi înfometare iar planurile de luptă a
domnitorului foloseau toate avantajele terenului. El a dat poruncă să fie
părăsite toate aşezările omeneşti care puteau nimeri în calea duşmanilor, să
fie tăinuite proviziile.
Ştefan a repezit în calea duşmanului călărime care să supravegheze
deplasarea oştii otomane, să o hărţuiască şi să nu îngăduie cetelor prădalnice
să se desprindă de grosul oştirii ca să meargă după hrană şi să jefuiască.
Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, pe valea
Bârladului, la vărsarea râului Racova, într-o zonă mlăştinoasă prinsă între
păduri, care îngreuna desfăşurarea forţelor duşmane şi manevrările de armată.
Există discuţii în continuare în privinţa plasării acestui loc, considerat de
cei mai mulţi ca plasat în zona actualei comune Băcăoani în sudul oraşului
Vaslui, loc care a căpătat numele de Podul Înalt după conformaţia locului, iar
celebra bătălie a rămas în istorie ca Bătălia de la Podul Înalt. O altă ipoteză
plasează locul bătăliei pe raza actualei localităţi Ştefan cel Mare, în nordul
actualului oraş Vaslui, bazându-se pe interpretarea unor documente.
În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea
Bârladului pe o ceaţă care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câţiva paşi.
Era moină şi zăpada începuse să se topească, încât toată lunca Bârladului era
plină de băltoace. Faptul că mii de oameni şi cai treceau prin acelaşi loc,
transforma valea într-o mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea şi
terenul au constituit avantaje pentru Ştefan, de care domnitorul a ştiut să se
folosească. Deoarece otomanii nu puteau să-şi dea seama ce oaste au în faţă,
Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. Aceştia trebuiau să-i
oprească pe otomani şi să înceapă lupta. Duşmanul era foarte numeros şi putea
să aducă mereu oameni odihniţi în luptă. Ştefan calculase ca în momentul în
care oamenii lui aveau să dea semne de oboseală, de pe malul drept al
Bârladului, din marginea pădurii, mai mulţi oşteni trebuiau să dea semnalul de
luptă sunând din trâmbiţe şi surle. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum a prevăzut
domnul şi, când au auzit otomanii trâmbiţele şi surlele, ei au crezut că vor fi
atacaţi din partea aceea, asfel ca marea parte s-au îndreptat în acea direcţie,
găsind aici doar câţiva oşteni. În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla
grosul oştii lui Ştefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea
pădurii, au fost izbiţi năpraznic de armata moldovenească. Până să se
dezmeticească otomanii, până să înţeleagă cine-i atacă şi din ce parte, mulţi
dintre ei au fost ucişi, iar cei care au scăpat s-au pus pe fugă, cu toată
încercarea disperată a lui Suleiman Paşa de a-i opri. Până la Dunăre au fost
urmăriţi de moldoveni, hărţuiţi şi ucişi o mare parte din ei.
Cronicarul polonez Ian Dlugosz, contemporan cu evenimentele:
„Căci toate
şirurile dinainte în care în frunte erau şi secui au fost zdrobite de turci, şi
ameninţa un mare pericol pînă cînd [Ştefan] personal se aruncă în mijlocul
turcilor exaltaţi de bucuria victoriei, şi cu puterea minunată a lui Dumnezeu a
nimicit toate grupările turceşti avînd abia 40.000 de luptători, între care cea
mai mare parte erau ţărani.”
Acelaşi cronicar polon a scris că:
„foarte puţini
turci şi-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au
ajuns la Dunăre au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau
au fost înecaţi de valuri. Aproape toţi prizonierii turci, afară de cei mai de
frunte, au fost traşi în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva
grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sînt mărturie veşnică a unei
victorii atât de însemnate. Toată oastea lui - Ştefan cel Mare - s-a îmbogăţit
foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai şi alte
obiecte preţioase.”
Lupta de la
Vaslui, Podul Înalt, a fost o victorie strălucită, care a dus faima domnului în
Europa. Papa Sixt al IV-lea, numindu-l principele creştinătăţii, i-a scris lui
Ştefan:
„faptele tale
săvârşite până acum cu înţelepciune şi vitejie contra turcilor necredincioşi,
duşmanii noştri, au adus atâta celebritate numeleui tău, încât eşti în gura
tuturor şi eşti de către toţi foarte mult lăudat.”
Acelaşi cronicar
polon amintit mai sus, îl numeşte pe Ştefan un bărbat demn de admirat, la fel
ca eroii pe care îi admiră lumea. După părerea acestuia, lui Ştefan ar trebui
să i se dea stăpânirea lumii, el să fie conducătorul oştii pe care principii
europeni ar trimite-o împotriva otomanilor, deoarece, în timp ce ceilalţi principi
trândăvesc şi îşi petrec timpul în petreceri sau în lupte mărunte între ei,
Ştefan este singurul care a obţinut o victorie atât de strălucită împotriva
unui duşman care părea de neînvins.
Cronicarul anonim scrie că au fost luate de la turci 40 de steaguri, în
timp ce unele surse italiene şi austriece indică pierderea de către turci a
45.000 de oameni, a 100 de steaguri, întreaga artilerie şi capturarea a 4
comandanţi. Cronicarul turc Sa's ed-Din chiar scrie că armata turcă a pierdut
majoritatea oamenilor. Cronicarul Jan Stricovschii indică o cifră totală de
100.000 de morţi. Căpeteniile de seamă prinse au fost lăsate în viaţă, dar au
fost trimise ostatici la diferiţi principi europeni. Singurul eliberat a fost
fiul unei căpetenii, Isac (Sac) paşa.
În „Letopiseţul de cînd s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara
Moldovei” (Letopiseţul anonim al Moldovei), scris în slavonă în timpul
domniilor lui Ştefan cel Mare şi a fiului acestuia Bogdan al III-lea, citim
despre marea victorie de la Vaslui:
„În anul 6983 [1475] ianuarie 10, marţi, a fost război la Vaslui cu
puterile turceşti şi a biruit atunci Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu şi cu
ajutorul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a născut din
Preacurata Fecioară spre mântuirea noastră. Şi le-a dat Dumnezeu pe acele limbi
necredincioase în ascuţişul sabiei şi au căzut atunci mulţime mare, fără număr
şi au fost prinşi vii mulţi, fără număr, care de asemenea au fost tăiaţi, ci
numai pe unul l-au lăsat viu, pe fiul lui Sac paşa. Şi steagurile lor şi cu
schiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre. Şi s-a întors
Ştefan voievod cu toţi oştenii lui ca un purtător de biruinţe în cetatea sa de
scaun a Sucevei şi i-au ieşit în întâmpinare mitropoliţii şi preoţii, purtând
Sfânta Evanghelie în mâini şi slujind şi lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au
fost ca dar de la cel Preaînalt şi binecuvântând pe ţar: „Să trăiască ţarul”.
Şi a fost atunci veselie între oameni şi la toate domniile dimprejur şi la toţi
creştinii drept-credincioşi, căci a biruit domnul limbile păgâne cu mâna
robului său, Io Ştefan voievod. Şi însuşi Ştefan voievod a făcut atunci mare
ospăţ mitropoliţilor şi vitejilor săi şi tuturor boierilor săi, de la mare până
la mic. Şi a dăruit atunci multe daruri întregii lui oştiri şi lăudând pe
Dumnezeu pentru cele ce au fost.”
În textul
original slavon scrie "Da jive(t) ţari", ceea ce a fost tradus Să
trăiască ţarul!, cum şi este de altfel redat în unele traduceri, în altele
apare - împăratul, sau domnul!.
Ştefan a trimis regelui Ungariei şi Principelui Poloniei mai multe
steaguri din cele capturate de la turci, la fel şi Papei de la Roma, ca semn al
biruinţei de la Vaslui, împreună cu o scrisoare:
„Către coroana ungurească şi
către toate ţările, în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ştefan
voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie
vouă tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun domniilor
voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este
încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi, în fiece zi se gândeşte cum ar putea
să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut
domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc (adică
sultanul Mahomed) a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire
în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Paşa.
Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână, am mers împotriva
duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi
i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre.”
Ştefan cel Mare
nu ezită să ceară ajutor şi să-i pună în gardă pe ceilalţi principi europeni:
„auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând
să-şi răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa
împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii. Dar
dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci toată
creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să
ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor
creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă Turcul are acum mulţi potrivnici,
din toate părţile, care stau împotriva lui cu sabia în mână. Iar noi, din
partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră şi cu jurământul domniei noastre
că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea
creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe
uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu...noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.”
Nobilii lituanieini au receptat mesajul lui Ştefan, cerând Principelui
Poloniei să trimită ajutor (Lituania şi Polonia formau atunci un singur regat),
arătând că este mai bine să se lupte pentru apărarea vetrelor moldovenilor,
decât pentru ale lor, dar regele polonez nu a luat nici o măsură de a-l
sprijini. Matia Corvin, regele Ungariei, şi-a asumat meritele, scriind
principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obţinută de Ştefan,
„căpitanul său“. De asemenea, ca suzeran al Moldovei, a cerut acestora bani
pentru a continua războiul. Asfel, papa Sixtus al IV-lea a trimis subsidii
regelui Matia, iar domnitorului moldovean i-a trimis vorbe frumoase, deşi solii
lui Ştefan i-au explicat că acesta nu este supusul regelui Ungariei, ci stăpân
deplin al ţării şi al poporului său. Vasalitatea lui Ştefan cel Mare faţă de
regele Ungariei a fost de fapt acceptată de acesta într-adevăr în anul 1475,
sub presiunea invaziei otomane, dar tratatul de fapt, ascuns sub termenii
feudo-vasalici specifici, reprezenta în fapt un tratat de alianţă, diferit de
cel de vasalitate care exista până la conflictele moldo-ungare din perioada
1461-1467, încheiate cu înfrângerea lui Matia Corvin în Bătălia de la Baia.
La venirea primăverii, nici un principe european nu era pregătit să
trimită ajutoare lui Ştefan. Campania de răspuns a lui Mehmed al II-lea pentru
pierderea suferită la Vaslui a tatonat terenul prin ocuparea Caffei, cetatea
negustorilor genovezi, şi a altor cetăţi din Crimeea, apoi atacarea Cetăţii Albe
şi a Chiliei. A urmat atacarea Mangopului, de unde provenea doamna lui Ştefan,
Maria de Mangop, culminând la 27 iulie 1476 cu marea înfruntare de la Valea
Albă, Războieni, una din cele mai mari bătălii ale epocii, cu un raport de
12.000 de moldoveni la peste 200.000 de turci, pierdută de moldoveni, dar fără
ca Ştefan să fie supus.
Bătălia de la Şcheia
(6 martie 1486)
Bătălia de la Şcheia a avut loc pe 6 martie 1486 între trupele lui
Ştefan cel Mare şi forţe ale Imperiului Otoman care înaintau pe valea Siretului
spre Suceava, având ca scop instaurarea pe tron a pretendetului Hronoda
(Hroiot). Armata moldoveană a fost victorioasă, cu toate că Ştefan a fost
protagonistul unui incident care ar fi putut să-l coste viaţa.
Bătălia de la Şcheia a fost ultima confruntare cunoscută dintre Moldova
şi Imperiul Otoman, ea încheind războiul de 13 ani purtat de Ştefan pentru
înlăturarea suzeranităţii Porţii.
Context
Reîntors din Polonia, Ştefan a trebuit să facă faţă unei invazii
otomane, un corp expediţionar otoman, comandat de beilerbeiul Rumeliei, „Hadâm”
Ali Paşa, care aducea un pretendent la tron, pe Hronoda (Hroet, Hronet,
Hroiot), devastând numeroase localităţi, inclusiv capitala Suceava. Oştirea sa,
mobilizată în grabă, întărită cu 3.000 de călăreţi puşi la dispoziţie de
Cazimir al IV-lea, n-a mai ajuns din urmă armata otomană, dar la Cătlăbuga (16
noiembrie 1485), Ştefan a provocat o grea înfrângere forţelor conduse de Bali
bey Malkocioglu, paşa Silistrei, venite după pradă în sudul Moldovei. Cetăţile
Chilia şi Cetatea Albă nu au putut fi cucerite, dar el nu a renunţat la acest
obiectiv foarte important, sprijinul regatului nordic fiind esenţial.
În primăvara anului 1486, Ştefan cel Mare s-a confruntat cu o situaţie
deosebit de dificilă. Un corp expediţionar, condus de Bali bey Malkocioglu şi
Iskender bey, a intrat, în luna februarie, în ţară, ceea ce reprezenta o
situaţie neobişnuită deoarece otomanii nu luptau din toamnă până în primăvară.
Scopul urmărit era instalarea lui Hronoda pe scaunul de la Suceava. Oastea
otomană a înaintat pe valea Siretului, iar Ştefan i-a ieşit înainte cu o parte
dintre curteni la Şcheia (localitate situată la circa 25 km nord de Roman).
Desfăşurare
Lupta a fost
dificilă, iar domnul a fost învins în prima fază. El a mai fost şi
protagonistul unui incident care ar fi putut să-l coste viaţa. A căzut de pe
cal şi a rămas mai multe ceasuri printre cadavre şi răniţi, Hronoda fiind
proclamat domn de ai săi sub numele de Petru. Salvarea i-a venit de la doi
boieri. Unul dintre ei a fost aprodul Purice; acesta, conform unei legende
foarte cunoscute, l-a recunoscut şi i-a oferit calul său. Pentru fapta de arme,
el a fost înnobilat, familia sa, Movilă, devenind, în secolul următor, foarte
puternică. Din rândul ei au provenit domni importanţi ai Moldovei (Ieremia,
Constantin, Simion şi Moise) şi cărturari renumiţi, cum ar fi mitropolitul
Petru Movilă.
Un al doilea boier, căruia Ştefan i-a datorat, în parte, victoria este
Pântece. Potrivit izvoarelor, Pântece ar fi stăruit pe lângă recentul proclamat
domn, Petru, să iasă din zona bătăliei, el fiind deja învingător. Folosindu-se
de această stratagemă, Ştefan l-a capturat pe Hronoda şi i-a tăiat capul. Cele
două cazuri arată solidaritatea dintre domn şi boierime, aceasta cumulând
atributele de clasă politică şi de înalt comandament militar. Situaţia se
schimbase mult, cu mai puţin de două decenii în urmă Ştefan fiind nevoit să-şi
asigure cu sabia fidelitatea marilor boieri.
Consecinţe
În perioada
următoare, mai ales după încheierea păcii dintre Regatul Poloniei şi Imperiul
Otoman (21 martie 1489), fără ca Moldova să recupereze cele două cetăţi, Chilia
şi Cetatea Albă, Ştefan cel Mare şi-a reorientat politica externă, stabilind
bune raporturi cu Regatul Ungariei şi cel Otoman. Drept consecinţă, relaţiile
cu Polonia, incapabilă să-şi onoreze obligaţiile asumate, s-au înrăutăţit.
Bătălia de la
Rovine
(17 mai 1395)
Bătălia de la Rovine a fost una
dintre cele mai importante bătălii din istoria Ţării Româneşti şi a avut loc în
data 17 mai 1395.
Cadrul istoric
Unii istorici considera ca
bătălia de la Rovine a avut loc pe teritoriul Craiovei de astăzi, printre
aceştia se numără şi Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Alexandru D.
Xenopol.
După moartea
neaşteptată a sultanului otoman Murad I pe câmpul de luptă de la Câmpia Mierlei
(1389), fiul lui cel mare, Baiazid Ildîrîm, l-a urmat la tron. Imperiul lăsat
de Murad I s-a dovedit repede fragil. Sub conducerea emirului din Karaman,
principii anatolieni au profitat de evenimentele din Balcani şi au pornit
ofensiva împotriva otomanilor. Drept răspuns Baiazid a strâns armata la Bursa,
a recucerit teritoriile pierdute şi a anexat emiratele din vestul Anatoliei.
În primăvara anului 1390 Ioan al
VII-lea Paleologul, susţinut de Baiazid, l-a detronat pe împăratul bizantin
Ioan al V-lea. Deşi autoritatea lui Ioan al VII-lea părea bine stabilită,
Manuel al II-lea, fiul bătrânului împărat, a intervenit în septembrie 1390
alungându-l pe uzurpator.
Ioan al V-lea şi-a încheiat
domnia ca vasal otoman în timp ce fiul său era ţinut ostatic la curtea
sultanului. După moartea împăratului (1391), Manuel a evadat de sub
supravegherea lui Baiazid şi a fost încoronat împărat la Constantinopol,
rămânând totuşi un vasal obligat la plata unui tribut şi constrâns la serviciu
militar.
În acest timp otomanii îşi
întăreau dominaţia în Balcani, cucerindu-i pe conducătorii locali sau
atrăgându-i prin timaruri - pământ oferit în schimbul serviciului militar. Însă
situaţia nu le era favorabilă pretutindeni. Regatul Ungar a întreprins câteva
acţiuni de mică anvergură la graniţele cu Bulgaria, Serbia şi Bosnia, iar
Mircea cel Bătrân, voievod al Ţării Româneşti ocupă în 1389 întreg teritoriul
aflat între Dunăre şi Marea Neagră, numit în titulatura sa Podunavia şi mai
târziu Dobrogea, de la numele lui Dobrotici cel mai vechi stăpânitor al acestui
teritoriu cunoscut de turci. Ca răspuns la ofensiva otomană în Dobrogea din
1391 sub comanda lui Firuz bei, în iarna 1393/1394 Mircea a devastat cuibul de
achingii de la Karînovasî.
În 1391, cetele prădalnice ale
lui Firuz bei reuşiseră să supună Ţaratul de Vidin fără luptă. Perioada
următoare este caracterizată prin infiltrări ale cetelor otomane în Bulgaria
ţarului Şişman. Acesta este deposedat de cetăţi pe rând, totul culminând cu
luarea Nicopole lui prin vicleşug. Silistra a fost ferită de o soartă
asemănătoare datorită vigilenţei ostaşilor munteni. Între timp, îngrijorat de
situaţia din Balcani, Sigismund de Luxemburg atacă Serbia şi îi învinge pe
turci şi pe sârbii aflaţi sub ascultarea lui Ştefan Lazarevici. În 1393, aflând
că Şişman se aliase cu Sigismund al Ungariei, Baiazid a întreprins o campanie
în Bulgaria, cucerind şi prădând oraşul Târnovo, luând ca robi aproape toată
populaţia sa creştină şi transformând ţaratul lui Şişman – el însuşi capturat –
în paşalâc. În aceeaşi vreme este cucerită şi Silistra. Aşadar Balcanii, cu
poziţiile strategice de la Dunăre şi dinspre Serbia vasală, încăpuseră pe mâna
otomanilor. Pericolul campaniilor de cucerire a Ţării Româneşti şi a
posesiunilor ungare dinspre Serbia era tot mai iminent.
Acţiunile lui Mircea în spaţiul
balcanic, cât şi relaţiile acestuia cu regele Ungariei şi cu emirii anatolieni
– care primejduiau poziţia otomană încă nesigură pe teritoriul european – l-au
făcut pe Baiazid să întreprindă o expediţie personală de cucerire a Ţării
Româneşti, în primăvara lui 1395.
Pentru a-şi spori posibilităţile
de acţiune, la 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân şi regele Sigismund de Luxemburg
au încheiat la Braşov un tratat de cooperare militară antiotomană.
Confruntarea
Unul dintre vasalii lui Baiazid, prinţul sârb Marko
Kralevici, căzut la Rovine
Cronicile nu oferă prea multe informaţii istorice cu
privire la desfăşurarea bătăliei. Laonic Chalcohondil scrie că după ce a dus
populaţia în munţi, Mircea a hărţuit oastea sultanului de la Dunăre până când
otomanii şi-au aşezat tabăra. După cronicile turceşti lupta s-a dat pe râul
Argeş, cu pierderi mari de ambele părţi.
În timpul nopţii cadavrele
soldaţilor otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană
era încă întreagă. Văzând câmpul de luptă, Mircea s-a retras. Cronica
bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de
mulţimea cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat şi a fugit, de asemenea ele ne dau
si nişte informaţii mai concrete despre bătălie. Ele susţin ca Mircea cel Bătrân
i-a aşteptat pe turci pregătit la Rovine , săpând o reţea de şanţuri de apărare
de unde , in siguranţa , arcaşii au tras salva după salva de săgeţi, încât
" soarele nu se mai putea vedea de mulţimea lor " astfel ca toate
atacurile armatei otomane au fost respinse de ploi de săgeţi si de contraatacuri
de infanterie si cavalerie conduse de Mircea însuşi. Lupta sa se fi oprit la
apusul soarelui.
Urmari
Bătălia insa nu a fost una decisiva, Baiazid reusind
sa se retragă la sud de Dunăre cu armata intacta ca apoi sa se întoarcă cu
forte si mai mari reuşind sa îl pună domn pe Vlad I Uzurpatorul si sa îl
forţeze pe Mircea sa se retragă in Transilvania. Apoi avea sa participe la
bătălia de la Nicopole, si chiar daca bătălia a fost pierduta, pana la urma
Mircea cel Bâtrân a reuşit sa recâştige cu ajutorul voievodului Stibor (
voievodul Transilvaniei ) tronul Tarii Româneşti in decembrie 1396 .
Atacul de
noapte A LUI VLAD ŢEPEŞ
Atacul de noapte a fost o bătălie
între o armată condusă de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti (Valahia) şi o
armată condusă de sultanul Mahomed al II-lea al Imperiului Otoman, desfăşurată
pe drumul dintre Nicopole şi cetatea de scaun a Ţării Româneşti, Târgovişte, în
noaptea de 17 iunie 1462. Campania a avut ca rezultat o victorie decisivă a
românilor. Conflictul a pornit iniţial de la refuzul lui Vlad de a plăti tribut
otomanilor şi a escaladat după ce Vlad a invadat Bulgaria şi a tras în ţeapă
peste 23.000 de turci şi bulgari. Mehmed a ridicat o armată uriaşă cu
obiectivul de a cuceri Ţara Românească şi a o anexa la imperiul său. Cele două
armate au avut mai multe ciocniri, cea mai semnificativă fiind atacul de noapte
în care Ţepeş a atacat tabăra turcească în timpul nopţii pentru a încerca să-l
ucidă pe sultan. Deşi atacul a cauzat pierderi mari turcilor, Mehmed a scăpat
cu viaţă şi şi-a continuat marşul spre reşedinţa de la Târgovişte, unde a dat
peste alţi 20.000 de turci şi bulgari traşi în ţeapă. Sultanul şi armata sa au
fost total demoralizaţi şi s-au retras din Ţara Românească.
Situaţia
premergătoare
După căderea Constantinopolului în 1453, Mehmed şi-a
ales noile campanii militare. În Anatolia, Imperiul Trebizondei încă rezista
otomanilor, iar la est turkmenii lui Uzun Hasan, împreună cu alte state mai
mici, ameninţau Înalta Poartă. La vest, albanezii conduşi de Skanderbeg
continuau să-l tulbure pe sultan, în timp ce Bosnia se împotrivea plăţii
tributului. Valahia avea sub control malul nordic al Dunării, iar Mehmed a
dorit să obţină controlul asupra fluviului, deoarece atacuri navale puteau fi
lansate asupra imperiului său tocmai de la Sfântul Imperiu Roman.
La 26 septembrie 1459, Papa Pius
al II-lea a cerut o nouă cruciadă împotriva otomanilor, iar la 14 ianuarie
1460, la congresul din Mantua, a proclamat faptul că cruciada oficială va dura
timp de trei ani. Planul său, totuşi, a eşuat, şi singurul conducător european
care şi-a arătat entuziasmul pentru cruciadă a fost Vlad, care era foarte
stimat de Papă. Încurajat datorită lipsei de entuziasm arătate de europeni
pentru cruciadă, Mehmed a preluat iniţiativa şi a trecut la atac. Spre
sfârşitul aceluiaşi an (1460), a cucerit ultimul oraş independent din Serbia,
Semendria, iar în anul următor (1461), l-a convins pe despotul grec al Moreei
să-şi predea fortăreaţa; la scurt timp după aceea, capitala acesteia, Mystras,
şi Corintul i-au urmat exemplul şi s-au predat fără luptă.
Singurul aliat al lui Ţepeş,
Mihai Szilágyi (cumnatul lui Ioan Huniade, fost regent al Ungariei în 1458 până
la încoronarea lui Matei Corvin) a fost capturat de turci în 1460, în timp ce
traversa Bulgaria. Oamenii săi au fost ucişi prin tortură, iar Szilágyi însuşi
a murit în timp ce a fost tăiat în două cu fierăstrăul.[3] Spre sfârşitul
aceluiaşi an (1460), Mehmed a trimis emisari la Târgovişte pentru a-l zori pe
Vlad să plătească tributul întârziat. Vlad l-a înfuriat pe sultan prin uciderea
emisarilor, şi într-o scrisoare datată 10 septembrie 1460, adresată saşilor din
Braşov, îi previne pe aceştia despre planurile de invazie ale lui Mehmed şi le
cere ajutorul.[4] Vlad nu plătise tributul anual de 10.000 de ducaţi din 1459.
Pe lângă această sumă, Mehmed i-a mai cerut şi 1000 de băieţi, care urmau să
devină ieniceri. După ce cererea le-a fost refuzată, turcii au trecut Dunărea
şi au început să prade şi să ia prizonieri, însă Vlad i-a capturat şi i-a tras
în ţeapă pe toţi. Conflictul a continuat până în 1461, când Mehmed i-a cerut
lui Vlad să meargă la Constantinopol să negocieze.
Spre sfârşitul lunii noiembrie
1461, Ţepeş i-a scris sultanului că nu putea să-şi permită să plătească tribut,
datorită faptului că războiul cu saşii din Transilvania i-a terminat resursele,
şi că nu putea să plece deoarece exista riscul ca regele Ungariei să atace
Valahia în lipsa lui. I-a promis sultanului că-i va trimite destul aur şi
băieţi atunci când îşi va putea permite, şi că s-ar duce la Constantinopol dacă
sultanul i-ar trimite un paşă să conducă Valahia în absenţa sa.[6] Între timp,
sultanul primise veşti despre alianţa lui Vlad cu regele Ungariei, Matei
Corvin. Mehmed l-a trimis pe beiul din Nicopole, Hamza Paşa, să pună în scenă o
întâlnire diplomatică cu Vlad la Giurgiu, dar cu ordinul să-l atace acolo, iar
după capturarea lui, să-l ducă la Constantinopol. Ţepeş a fost prevenit de
capcană şi a plănuit să pregătească una proprie.
Hamza a adus cu el 1.000 de
călăreţi, iar pe când au trecut printr-un pas îngust la nord de Giurgiu, Vlad a
lansat un atac surpriză. Valahii i-au încercuit pe turci şi i-au nimicit cu
focuri de armă. Istoricii îl acreditează pe Vlad ca fiind unul din primii
cruciaţi europeni care au folosit praful de puşcă "într-un mod creativ -
mortal". Într-o scrisoare adresată regelui Matei Corvin, datată 2
februarie 1462, a scris că Hamza Paşa a fost capturat aproape de fosta cetate
valahă Giurgiu. După ce l-a distrus pe Hamza Paşa, Vlad s-a deghizat în haine
turceşti şi a avansat cu cavaleria sa spre cetate, unde a ordonat gărzilor în
turceşte să deschidă porţile.[7] Aceştia s-au conformat, iar Vlad a atacat şi
distrus forţele turceşti din cetate.[7] După aceea a început o campanie de
distrugere a turcilor şi a populaţiei care i-a ajutat; mai întâi în sudul
Valahiei, după aceea în Bulgaria, traversând Dunărea îngheţată. În Bulgaria
şi-a împărţit armata în mai multe grupuri mici şi a acoperit circa 800
kilometri în două săptămâni, nimicind peste 23.000 de turci şi bulgari.
Într-o scrisoare adresată lui
Corvin, datată 11 februarie 1462, Vlad a scris:
“Am ucis bărbaţi şi femei,
bătrâni şi tineri, locuitori din Obluciţa şi Novoselo, unde Dunărea curge în
mare, până la Rahova, care este lângă Chilia, din josul Dunării până la locuri
ca Samovit şi Ghighen. Am ucis 23.884 de turci şi bulgari fără să-i socotim pe
cei pe care i-am ars în case sau cei a căror capete n-au fost tăiate de
soldaţii noştri.... Aşadar Înălţimea Voastră trebuie să ştie că am rupt pacea
cu el.”
Bulgarii creştini au fost însă
cruţaţi; mulţi din ei erau aşezaţi în Valahia. Numerele exacte de victime au
fost următoarele: la Giurgiu 6.414 victime; la Enisala, 1.350; la Durostor
6.840; la Orşova, 343; la Hârşova, 840; la Marotin, 210; la Turtucaia, 630; la
Turnu, Batin şi Novograd, 384; la Sistov, 410; la Nicopole şi Ghighen, 1,138;
la Rahova, 1,460. La aflarea veştilor despre devastare, Mehmed — care atunci
asedia o fortăreaţă în Corint — şi-a trimis marele vizir, Mahmud, cu o armată
de 18.000 de oameni, să distrugă portul Brăila. Ţepeş s-a întors şi a învins
armata otomană, şi conform detaliilor din cronica din Lezze (Italia), doar
8.000 de turci au scăpat cu viaţă.
Campania lui Vlad a fost
sărbătorită în oraşele săseşti din Transilvania, statele Italiene şi de Papa.
Un trimis din Veneţia, la aflarea veştilor la curtea lui Corvin la 4 martie,
şi-a exprimat marea bucurie şi a spus că toată Creştinătatea ar trebui să
serbeze succesul lui Vlad.
Un pelerin
englez în Ţara Sfântă, William din Wey, trecând prin insula Rodos în drum spre
casă, a scris că "soldaţii din Rodos, la aflarea campaniei lui Vlad
Dracul, au cântat imnuri (Te Deum) pentru a-l cinsti şi onora pe Dumnezeu care
a permis aşa victorii. Primarul din Rodos a adunat soldaţii şi cetăţenii la un
ospăţ cu fructe şi vin." Genovezii din Caffa i-au mulţumit lui Vlad pentru
că datorită campaniei sale au fost salvaţi de un atac al sultanului de vreo 300
de galere, pregătite să-i atace.[11] Mulţi turci au fost înspăimântaţi de Vlad
şi au părăsit partea europeană a imperiului şi s-au mutat în Anatolia. La
aflarea veştilor, Mehmed a abandonat asediul Corintului şi a hotărât să-l
atace, el însuşi, pe Vlad.
Pregătirile
de război
Otomanii
"Mehmed a trimis mesageri în
toate direcţiile cu ordinul să adune o armată, în care numerele şi armamentul
au fost aproximativ egale cu cele avute în asediul Constantinopolului." La
26 aprilie sau 17 mai 1462, sultanul a pornit cu armata sa de la Constantinopol
cu obiectivul de a cuceri Valahia şi a adăuga un nou teritoriu la imperiul său.
Sultanul însuşi a menţionat, într-o scrisoare adresată unuia din marii săi
viziri, că avea 150.000 de oameni cu el. Istoricul grec Chalcondyles a scris
referitor la armata lui Mehmed că era "cea mai mare forţă numerică
turcească adunată de la cucerirea Constantinopolului încoace." El
estimează totalul acesteia la circa 250.000, pe când istoricul turc Tursun Bey
menţionează 300.000. Aceste numere se pare că sunt exagerate. Un număr mai
aproape de adevăr este cel oferit de trimisul veneţian de la Buda, Tommasi,
care menţionează o armată formată din circa 60.000 de soldaţi, însoţiţi de
circa 30.000 mercenari. În componenţa acestei armate se numărau ienicerii
(trupele de elită); pedestraşii; spahiii (cavaleria feudală); saialii (trupele
de sacrificiu formate din sclavi care puteau să-şi câştige libertatea în cazul că
supravieţuiau); achingiii (arcaşii); silahdârii (gărzile armelor sultanului, de
asemenea protejau flancurile); asabii (lăncierii); beşlii (cei care mânuiau
armele de foc); şi gărzile praetoriene care serveau ca garda de corp a
sultanului. Fratele vitreg al lui Vlad, Radu cel Frumos, care era de bunăvoie
în serviciul sultanului, avea 4.000 de călăreţi. Pe lângă aceste efective,
turcii mai aveau 120 de tunuri, ingineri şi mână de lucru pentru a construi
drumuri şi poduri, dar şi femei "rezervate pentru plăcerile de noapte ale
soldaţilor." Chalcondyles menţionează că corăbierii de pe Dunăre au plătit
300.000 de monezi de aur pentru privilegiul de a transporta armata. Alături de
aceştia, otomanii au folosit şi flota proprie, constând în 25 de trireme şi 150
de vase mai mici.
Românii
Vlad Ţepeş i-a cerut ajutor
regelui Ungariei, Matei Corvin, oferindu-se chiar să se convertească de la
Ortodoxie la Catolicism pentru a obţine ajutorul acestuia. Deşi Corvin i-a
promis că-i va trimite ajutoare, acestea nu au sosit. Corvin primise bani de la
Papa pentru a ridica o armată şi a susţine campania lui Vlad, însă Corvin a
cheltuit banii în alte scopuri, fără să mai adune armata. Mai târziu, va
justifica nereuşita de a ridica o armată cât şi eşecul strategic al campaniei lui
Vlad, prin faptul că valahul de fapt trădase (complotul scrisorii). Vlad a
cerut să se facă o mobilizare generală în care au fost incluşi "nu doar
bărbaţi de vârstă militară, ci şi femei şi copii de la vârsta de doisprezece
ani în sus, precum şi contingente de ţigani sclavi." Mai multe surse
menţionează totalul oamenilor sub comanda sa ca fiind între 22.000 şi 30.900,
estimarea acceptată în general fiind cea de 30.000. Majoritatea armatei consta
în ţărani şi ciobani echipaţi cu topoare şi coase, în timp ce boierii călare,
puţini la număr, erau înarmaţi cu lănci, săbii, pumnale şi purtau cămăşi de
zale ca armură. Garda personală a lui Vlad era formată din mercenari din mai
multe ţări. Legenda spune că înainte de bătălie, Vlad le-a spus oamenilor săi
"Ar fi bine ca cei ce se gândesc la moarte să nu mă urmeze".
Bătălia
Turcii au încercat să debarce la
Vidin, dar au fost respinşi de săgeţi. La 4 iunie, un contingent de ieniceri a
debarcat în timpul nopţii, la Turnu, unde aproximativ 300 din ei au fost ucişi
de atacurile valahilor. Ienicerul de origine sârbă Constantin din Ostroviţa a
scris despre întâlnirea cu Vlad Ţepeş:
“La căderea nopţii, am intrat în bărci, am luat-o la
vale pe Dunăre şi am trecut pe malul celălalt la câteva mile mai jos de locul
în care era oprită armata lui Vlad. Acolo am săpat tranşee, pentru a fi
protejaţi de cavalerie. După aceea am trecut din nou pe partea cealaltă şi am
transportat restul ienicerilor peste Dunăre, iar după ce toată infanteria a
ajuns pe malul opus, ne-am pregătit şi am început să avansăm încet spre armata
lui Vlad, împreună cu artileria şi restul echipamentului adus cu noi. Fiind
opriţi, am instalat tunurile, dar nu destul de repede pentru a împiedica
pierderea a trei sute de ieniceri, ucişi de valahi.... Văzând că partea noastră
începe să slăbească, ne-am apărat cu cele 120 de arme cu care am traversat şi
am tras atât de des încât am reuşit să respingem armata prinţului şi ne-am
îmbunătăţit poziţiile.... iar Dracul, văzând că nu poate opri traversarea, s-a
retras. După aceea sultanul a trecut Dunărea cu toată armata şi ne-a dat 30.000
galbeni pentru a fi împărţiţi între noi."”
Armata otomană a reuşit să avanseze, dar Vlad le-a
îngreunat considerabil avansul, pârjolind terenul şi otrăvind fântânile. De
asemenea valahii au deviat cursurile râurilor mai mici, formând astfel terenuri
mlăştinoase. Au fost pregătite capcane, săpând gropi care au fost după aceea
acoperite cu crengi şi frunze. Populaţia şi animalele de ogradă au fost trimise
în munţi, iar timp de o săptămână armata lui Mehmed şi-a continuat marşul
anevoios, suferind de foame şi de sete, "negăsind nici un om, nici un
animal, nimic de mâncare sau de băut."
Vlad a adoptat o tactică de
gherilă, cavaleria sa atacând sporadic elemente răzleţe ale otomanilor. De
asemenea, a trimis suferinzi de boli mortale ca lepră, tuberculoză, sifilis şi
— în număr mai mare — ciumă bubonică în tabăra turcească, să infecteze cât mai
mulţi duşmani. Ciuma bubonică a început să se împrăştie în armata otomană.
Flota acestora a lansat câteva atacuri minore asupra Brăilei şi Chiliei, dar
fără a provoca pagube prea mari, datorită faptului că Vlad a distrus
majoritatea porturilor din Bulgaria. Chalcondyles menţionează că sultanul a
luat prizonier un luptător valah, pe care a încercat să-l plătească pentru a
obţine informaţii, dar fără succes; după care l-a ameninţat cu tortură, din nou
fără succes. Se spune că Mehmed l-a apreciat pe soldat, spunându-i "dacă
domnul tău ar avea mai mulţi oameni ca tine, în scurt timp ar putea cuceri
lumea!"
Turcii şi-au continuat avansul
spre Târgovişte, după ce au fost respinşi la cetatea Bucureşti la insula
fortificată Snagov. La 17 iunie, în timp ce turcii şi-au aşezat tabăra la sud
de capitală, Vlad a dezlănţuit atacul său de noapte, cu aproximativ 24.000, sau
posibil cu doar 7.000 sau 10.000 de călăreţi. Conform relatărilor lui
Chalcondyles, înaintea începerii atacului, Vlad a intrat în tabăra turcească
îmbrăcat în straie turceşti, şi a circulat nestingherit, încercând să afle care
este cortul sultanului şi organizarea taberei.
Atacul a început "la trei
ore după apusul soarelui şi a durat până la patru dimineaţa" şi a provocat
o mare confuzie în tabăra otomană. Valahii au sunat goarnele şi au dat foc
corturilor turceşti. Rezultatele exacte ale atacului diferă în documentele
păstrate; unele surse spun că valahii au ucis un număr mare de turci, iar
altele susţin că pierderile de vieţi otomane au fost minime. Un număr mare de
cai şi cămile au fost ucise. Câteva cronici dau vina pe un boier valah numit
Galeş, care a condus un atac simultan asupra otomanilor cu a doua armată, că nu
a fost suficient de îndrăzneţ să cauzeze devastarea aşteptată în tabăra
otomană.[21] Vlad însuşi a dorit să atace cortul sultanului, după ce a distrus
cavaleria Anatoliană, dar l-a confundat cu cortul celor doi mari viziri, Ishak
Paşa şi Mahmud Paşa. Ienicerii sub comanda lui Mihaloğlu Ali Bey, i-au urmărit
pe valahi, reuşind să ucidă între 1.000 - 2.000 din ei. Pierderile totale s-au
situat la circa 5.000 de partea valahilor şi circa 15.000 de otomani.
Cu toate că atât moralul său cât
şi al armatei sale era la pământ, Mehmed a decis totuşi să atace capitala, dar
a găsit-o părăsită şi cu porţile larg deschise. Unele surse spun că armata
otomană a intrat în capitală şi timp de jumătate de oră a mărşăluit pe drumul
mărginit de aproximativ 20.000 de turci şi bulgari traşi în ţeapă. Pe cea mai
înaltă ţeapă, ca simbol al rangului avut, au găsit cadavrul putrezit al lui
Hamza Paşa.[22] Alte surse notează că oraşul a fost apărat de soldaţii valahi,
iar cadavrele celor traşi în ţeapă se aflau în afara zidurilor oraşului, pe o
distanţă de circa 60 km. Chalcondyles, descriind reacţia sultanului, a scris:
“Atât de copleşit a fost de cele văzute, încât
sultanul a spus că nu poate lua pământurile unui om care face atâtea minunăţii
şi îşi impune voinţa asupra supuşilor săi în felul acesta şi cu siguranţă că un
om care a făcut atâtea este demn de lucruri măreţe. ”
Mehmed a ordonat să se sape un
şanţ adânc în jurul taberei turceşti pentru a preveni penetrarea valahilor, iar
a doua zi (22 iunie) turcii s-au retras.
În acest timp, vărul lui Vlad,
Ştefan cel Mare, dorind să recupereze cetăţile Akkerman şi Chilia, a hotărât să
lanseze un atac asupra ultimei, sincronizandu-se cu atacul naval al turcilor.
Valahii si ungurii au aparat cetatea, reuşind să-i pună pe fugă pe moldoveni şi
reuşind chiar să-l rănească pe Ştefan pe viaţă, la picior, cu o ghiulea de tun.
La 29 iunie, sultanul a ajuns la
Brăila şi a dat foc oraşului, după care a plecat la Adrianopol, unde a ajuns la
11 iulie. La 12 iulie otomanii au avut un ospăţ în cinstea "marii victorii
împotriva lui Dracula", deşi întreaga campanie se terminase
dezastruos.[26] Totuşi turcii au reuşit să ia mulţi prizonieri din rândul
locuitorilor zonelor traversate, pe care i-au dus spre sud împreună cu cirezile
de vite şi caii capturaţi.
Urmări
Radu a reuşit să-i convingă pe
valahi că a plăti tribut Înaltei Porţi şi a-l avea pe el ca lider ar fi în
avantajul lor. Vlad a fost abandonat şi a fugit în Transilvania, unde a fost
întemniţat de regele Corvin timp de 12 ani, în baza unei scrisori falsificate
în care s-a spus că el i-ar fi cerut iertare sultanului şi i-ar fi propus
acestuia o alianţă împotriva Ungariei. A fost eliberat în 1474 şi la scurt timp
după aceea a pornit spre regiunea Bosnia în fruntea unei armate maghiare, unde
a cucerit mai multe oraşe şi cetăţi şi a tras în ţeapă peste 8.000 de turci.
Ştefan cel Mare a reuşit să cucerească Chilia şi Akkerman şi le-a apărat cu
succes de otomani la bătălia de la Vaslui. Cei doi veri şi-au unit forţele şi
în 1476 au cucerit Valahia împreună; din nefericire, în decembrie 1476, Vlad
Ţepeş a fost ucis într-o bătălie împotriva lui Basarab Laiotă cel Bătrân.
Fratele său vitreg Radu murise de sifilis cu un an mai devreme (1475).
Consecinţe
Conflictul a pus capăt tuturor
ambiţiilor şi încercărilor otomane de a anexa Valahia la imperiu.
Victoria valahilor şi-a lăsat amprenta asupra
tradiţiilor şi literaturii româneşti, precum şi asupra celor din ţările din
zonă, la vremea respectivă.
Bătălia de la
Lipnic
(20 august 1470)
Năvălirea tătarilor
În august 1469, tătarii Hanului Mamac de pe Volga au
ajuns la Nistru. Aici oastea cea mare s-a divizat în trei. O parte din oaste a
atacat Jitomirul, cea de a doua a atacat Trembovla, regiune periferică a
Regatului Polonez, amplasată ceva mai la nord de Cernauţi, iar cea de a treia a
intrat în Moldova, prădând tot ce le stătea în cale.
Bătălia
Călăreţii lui Ştefan cel Mare i-au atacat cu
săgeţile pe tătarii intraţi în Moldova, aceştia din urmă retrăgându-se şi
căutând un vad pentru trecerea peste Nistru. Totuşi, oastea lui Ştefan i-a
ajuns din urmă pe tătari, bătălia dându-se în dumbrava de lângă satul Lipnic.
Tătarii au fost învinşi, suportând pierderi grele. Fiul şi fratele (Eminec) ai
Hanului Mamac au fost luaţi prizonieri.
Urmările bătăliei
După obţinerea victoriei, Ştefan "a cunoscut că
ajutoriu nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu şi Preacurata Maica
Sa" (Grigore Ureche).
Cronicarul polonez Jan Długosz afirmă că după
bătălie, Hanul Mamac a trimis la Ştefan cel Mare 100 de soli pentru a cere, cu
cele mai grozave ameninţări, eliberarea fiului de han aflat captiv la
moldoveni. Ştefan cel Mare, ca răspuns, a dispus ca fiul hanului să fie
spintecat în patru bucăţi în faţa solilor. Apoi, 99 din cei 100 de soli au fost
traşi în ţeapă. Ultimului sol tătar rămas în viaţă i s-a tăiat nasul, fiind
trimis înapoi la Mamac pentru a povesti ce a văzut.
Eminec,
fratele Hanului Mamac, a reuşit să fugă din Cetatea Albă, unde era ţinut
închis.
Bătălia de la Călugăreni
(23 august 1595)
Bătălia de la Călugăreni a avut
loc în data de 13/23 august 1595. Oastea munteană condusă de Mihai Viteazul,
întărită de câţiva ardeleni trimişi de Sigismund Báthory, a încercat să
oprească oastea otomană invadatoare condusă de Sinan Paşa, al cărei obiectiv
era transformarea Ţării Româneşti în paşalâc. Operaţiunea lui Mihai nu a
reuşit, ea fiind urmată de ocuparea Bucureştiului de către turci şi de
retragerea tactică a lui Mihai în munţi. Ulterior, întărit cu o armată mai
mare, Mihai avea să-i îndepărteze pe otomani, învingându-i decisiv în bătălia
de la Giurgiu, la mijlocul lunii octombrie 1595.
Raportul de forţe era net
favorabil oştii otomane. Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, arată:
„Într-adevăr, armata lui Sinan era, cum ştim, de 180 mii ostaşi, mai mult decât
de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi
din Moldova şi Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni şi 12 tunuri”
În ceea ce priveşte efectivele
oştirii creştine, se poate aprecia că Mihai Viteazul a avut sub comanda sa cel
mult 10.000 de militari şi un parc de artilerie compus din 12 tunuri mari de
câmp. Cronica oficială vorbeşte de 8.000 de munteni şi 2.000 de unguri. Acest
raport de forţe net defavorabil aliaţilor explică alegerea făcută de voievod
pentru terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăştinos,
străbătut de râul Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea face numai
pe un singur drum, cu un punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de
peste râu. În acest spaţiu, superioritatea numerică a turcilor nu a putut fi
valorificată, configuraţia terenului impunând atacul în valuri, fără a fi cu
putinţă desfăşurarea largă pe flancuri. Bătălia de la Călugăreni a cuprins trei
faze, cu conţinut, desfăşurări şi trăsături diferite.
Prima
fază a bătăliei
Prima fază a bătăliei s-a
petrecut în dimineaţa zilei de 13 august 1595 şi s-a caracterizat prin atacuri
de tatonare ale celor doi adversari. În zori, cavaleria română a atacat prin
surprindere cavaleria otomană din faţa Călugărenilor, împingând-o peste râul
Neajlov. Mihai şi-a constituit dispozitivul de luptă din 10.000 de oşteni pe
două linii, cu zece tunuri, pe malul nordic al râului. Rezerva de 6.000 de
oameni aflaţi sub comanda lui Albert Király, în rândurile căreia se aflau şi
oştenii secui trimişi în ajutor de principele Ardealului, a fost amplasată la
distanţă destul de mare, la nord-vest de Călugăreni. Această amplasare a
rezervelor urmărea să facă faţă unui eventual atac otoman care s-ar fi produs
dinspre Singureni. Pericolul s-a dovedit real, într-acolo aveau să acţioneze
forţele otomane ale lui Hassan Paşa, beilerbeiul Rumeliei.
După ce cavaleria sa a fost
respinsă, Sinan Paşa a trimis în luptă o grupare de 12.000 de luptători. După
ce i-a lăsat pe turci să treacă peste râu, Mihai Viteazul i-a supus unui
puternic bombardament de artilerie, după care i-a atacat în forţă, alungându-i
la sud de Neajlov. Prima fază a bătăliei s-a încheiat în favoarea românilor.
A doua
fază a bătăliei
A doua fază a bătăliei a început
la prânz. Sinan Paşa, conducătorul oştii otomane, a hotărât să înceapa atacul
împotriva românilor cu toate forţele de care dispunea. Ienicerii au atacat
frontal peste pod, în timp ce o grupare comandată de Mehmet Satârgi Paşa (cel
care trebuia să fie numit beilerbei al Ţării Româneşti) a efectuat o manevră de
învăluire prin est. În acelaşi timp, beilerbeiul Rumeliei, Hassan Paşa, a
efectuat o manevră largă de învăluire prin vest, trecând peste Neajlov pe podul
din Singureni. Lovitura ienicerilor a fost extrem de puternică. Pentru a lărgi
frontul de atac, ienicerii au folosit, pe lângă podul deja existent, şi buşteni
şi scânduri aşezate peste mlaştină. Artileria, archebuzierii şi infanteria
română au reuşit să oprească atacul. În acelaşi timp însă, spahiii din flancul
drept al otomanilor au trecut râul printr-un vad şi au ameninţat întreaga aripă
stângă a românilor. Atacat cu putere frontal şi din flanc, Mihai a ordonat
retragerea eşalonului întâi către rezervele din spatele Călugărenilor, din
cauza presiunii inamicului românii fiind nevoiţi să abandoneze tunurile. După
ce s-a terminat retragerea şi toate trupele române s-au reunit, înaintarea
turcilor a fost oprită.
A treia
fază a bătăliei
„În acel loc, în dosul satului
Călugăreni, are loc contraatacul lui Mihai în faţă, ajutat în flanc de Albert
Kiraly (turcii fuseseră prinşi ca într-un cleşte).”
Ultima fază a bătăliei s-a desfăşurat în după-amiaza
aceleiaşi zile şi s-a materializat într-o puternică ofensivă a românilor. Înaintea
de începerea atacului, căpitanul Cocea şi oamenii lui s-au reîntors dintr-o
misiune de recunoaştere, voievodul român având la dispoziţie un număr de
soldaţi odihniţi, care nu participaseră încă la luptă. Mihai Viteazul a hotărât
să execute un puternic contraatac, o lovitură combinată frontală şi o manevră
de învăluire pe flancul stâng al inamicului. Satîrgi Paşa a fost respins de
către ieniceri. Otomanii au fost înghesuiţi într-un spaţiu foarte îngust din
nordul Neajlovului, având podul în spate ca singură cale de retragere.
Contraatacul s-a prelungit până la pod, toate tunurile au fost recuperate, iar
focul artileriştilor români şi al archebuzierilor a provocat pierderi foarte
grele turcilor. Încercând să stabilizeze situaţia, Sinan Paşa a înaintat în
fruntea trupelor de elită. Retragerea turcilor în faţa atacurilor continui ale
românilor s-a transformat în debandadă în momentul în care detaşamentul de 400
de călăreţi ai căpitanului Miron Alexandru Cocea a atacat spatele armatei
otomane şi tabăra aflată lângă satul Hulubeşti. În deruta care a cuprins armata
otomană, valul fugarilor a antrenat şi garda lui Sinan Paşa şi pe marele vizir,
care a fost aruncat în mlaştină, de unde a fost salvat de un credincios al său.
Doar apariţia forţelor lui Hasan Paşa în flancul drept al românilor i-a ferit
pe otomani de dezastru. Mihai Viteazul a întrerupt urmărirea fugarilor şi şi-a
concentrat atacul cu atâta împetuozitate împotriva noilor intraţi în luptă,
încât Hasan Paşa, cuprins de panică, a părăsit în fugă, în fruntea călăreţilor
săi câmpul de luptă.
Urmările
bătăliei
Un număr de 7.000 de otomani au
căzut pe câmpul de luptă, iar tunurile acestora şi un steag verde al profetului
au căzut în mâinile românilor. Prin atacul de la Călugăreni, Mihai reuşise să
atingă unele obiective: a provocat pierderi importante duşmanului, l-a
demoralizat şi întârziat înaintarea turcilor, câştigând timpul necesar pentru
concentrarea forţelor antiotomane. Cu toate acestea, deşi întârziată,
înaintarea turcilor către Bucureşti nu a fost oprită.
Într-un consiliu de război, Mihai
Viteazul a hotărât să se retragă către munţi, unde avea să aştepte ajutoare din
Transilvania şi Moldova. Retragerea s-a executat noaptea, aplicându-se o
stratagemă care a ţinut sub tensiune tot timpul armata otomană. O cronică
otomană a consemnat că românii au „aprins focuri ... şi au mânat cu steagurile
o cireadă de bivoli cu ţipete şi zgomote” şi de asemenea au provocat explozii.
Dimineată, când marele vizir a vrut să reia atacul, a văzut că armata română se
retrăsese. După ce s-a retras prin Târgovişte, de unde a luat toate lucrurile
de valoare, armata lui Mihai Viteazul s-a oprit în tabăra de la Stoeneşti, de
lângă pasul Bran-Rucăr, unde a ocupat o poziţie avantajoasă de apărare.
În acest timp s-a produs intervenţia
militară a Poloniei în Moldova, domnitorul Ştefan Răzvan, unul dintre cei mai
credincioşi aliaţi ai lui Mihai, a fost alungat de pe tron de Ieremia Movilă.
Pe parcursul întregului an 1595, situaţia politică din Moldova a rămas neclară,
aici existând de facto doi domnitori: Ieremia Movilă pe tron şi Ştefan Răzvan
cu oastea lui, retras mai întâi la Trotuş şi mai apoi în Muntenia.
După pierderile suferite la
Călugăreni, reorganizându-şi oastea, Sinan Paşa a înaintat prudent către
Bucureşti. Cum intenţia lui era să transforme Ţara Românească în paşalâc, odată
ajuns în Bucureşti, Sinan a stabilit cartierul general la mănăstirea Radu Vodă
şi l-a numit pe Satîrgi Mehmed Paşa beilerbei, dându-i sub comandă o garnizoană
puternică de 10.000 de oameni, şi ordine să construiască o palancă cu şanţuri
de apărare şi valuri din pământ întărit cu bârne şi cu căptuşeală din lemn.[4]
După acest moment, Sinan Paşa s-a îndreptat către Târgovişte, unde a ajuns în
primele zile ale lui septembrie. Şi aici a ordonat construirea unor întăriri
din pământ, apărate de 1.500 de oameni şi 30 de tunuri. Grosul armatei turceşti
s-a îndreptat către Stoeneşti. Aici, otomanii au ocupat o poziţie în faţa
armatei lui Mihai. Din prudenţă, dar şi datorită altor factori, (condiţiile
foarte grele de teren, pierderile mari suferite până în acel moment, lipsa
ajutorului din partea tătarilor, cât şi datorită faptului că numeroşi otomani
s-au împrăştiat după pradă), Sinan Paşa nu a atacat.
La sfârşitul lui septembrie, Sigismund Báthory,
principele Transilvaniei, a pornit în ajutorul aliatului său cu 13.200 de
mercenari, 8.000 de secui, 1.500 de germani trimişi de arhiducele Maximilian şi
300 de călăreţi din Toscana.
Aceste forţe reunite au început
în octombrie înaintarea împotriva otomanilor, care au fost înfrânţi la
Târgovişte (6-8 octombrie), Bucureşti (12 octombrie), şi în bătălia de la
Giurgiu (15-20 octombrie).
Bătălia de la Codrii Cosminului
(26 octombrie
1497)
Motivele
războiului[modificare
Începând cu anii 1470,
ameninţarea otomană în Moldova părea tot mai evidentă. După ce Moldova a
pierdut Chilia şi Cetatea Albă în 1484, Ştefan cel Mare a fost nevoit să uite
divergenţele sale cu regele poloniei Casimir IV Jagiellon. În 1485, în schimbul
unei alianţe antiotomane, având ca scop recucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe,
Ştefan cel Mare a depus Jurământul de la Colomeea, prin care se recunoştea
drept vasal al regelui Poloniei pentru provincia Pocuţia. Spre deosebire de
Principatul Moldovei, care era teritoriu independent, Pocuţia, deşi controlată
de domnitorii moldoveni între 1387 şi 1532, făcea parte de drept din regatul
Polonei, pentru care regii puternici puteau cere domnitorilor slabi un omagiu.
Această practică era obişnuită în Europa medievală şi nu însemna decât că o
parte din taxe reveneau regelui, iar armata ridicată din regiune trebuia să-l
urmeze pe rege. Suzeranitatea regelui Poloniei nu se transmitea şi asupra
Moldovei, fiind vorba de o suzeranitate personală între Casimir şi Ştefan, nu
între ţări independente. Totuşi, ea putea servi ca pretext de înlăturare a unui
vasal infidel drept încercare de a modifica statutul Moldovei prin înscăunarea
unui alt nobil.
Casimir s-a stins în curând din
viaţa, lăsând cinci fii: Casimir, care în loc să devină rege a ales o viaţă
clerică, Vladislav II, care prin căsătorie a unit temporar regatele Boemiei şi
Ungariei, Ioan Albert, Alexandru şi Sigismund I cel Bătrân. Astfel, al treilea
fiu, Ioan Albert, a devenit rege în 1490 fără să fi fost pregătit pentru tron.
Având loc o tranziţie de la un rege foarte stimat şi temut la un fiu
nepregătit, poziţia ultimului într-un regat cu o nobilime foarte puternică a
devenit curând destul de şubredă. Ştefan i-a cerut ajutorul lui Ioan Albert în
virtutea înţelegerii cu tatăl acestuia. În 1494, Ioan Albert şi Ştefan s-au întâlnit
la conferinţa de la Levoča cu regele Ladislau al II-lea al Ungariei şi
electorul Johann Cicero al Brandenburgului, şi au făcut planuri pentru o
expediţie împotriva Porţii. Obiectivul era recucerirea Chiliei şi Cetăţii Albe.
Totuşi, Albert avea drept scop ascuns cucerirea Moldovei şi detronarea lui
Ştefan. Aceste planuri au fost aflate de Ştefan la scurt timp înainte de data
planificată pentru intrarea armatelor aliate în Moldova. Ştefan s-a grăbit
atunci să ia măsuri şi a intrat cu oastea sa în Pocuţia, alungând pe
reprezentanţii regelui.
Conflictul
polono-moldovean
Astfel, la intrarea lor în
Moldova trupele poloneze, în loc să întâlnească un popor aliat s-au pomenit
duşmani. Având circa 60.000 de oameni în oaste, inclusiv între 5 şi 10 mii de
nobili în armură completă (nobilimea poloneză venită la cruciadă), Ioan Albert
a luat sub control partea nemuntoasă a nord-vestului Moldovei, Ştefan
închizându-se în Cetatea Suceava, care a început a fi asediată. Totuşi, armata
poloneză nu a fost în stare să organizeze un asediu eficient, şi după 4 luni
bătute pe loc, infecţiile din tabără şi ostilitatea localnicilor moldoveni l-au
făcut pe Ioan Albert să decidă o retragere, învinuindu-l pe Ştefan de a se fi
aliat cu otomanii.
Ştefan s-a folosit cu iscusinţă
de incapacitatea numeroasei armate poloneze de a executa un marş în forţă.
Retrăgându-se pe pe drumul Suceava-Siret-Cernăuţi-Colomeea, armata poloneză
trebuia să treacă dealurile împădurite care despart valea Siretului de valea
Prutului. Hărţuind armata în retragere, Ştefan, care dispunea de un total de
doar 22.000 de ostaşi, a dorit să-i provoace pe nobilii polonezi la o răbufnire
pripită şi nechibzuită. Astfel, un mic contingent de moldoveni a atacat direct
armata poloneză în mişcare exact în momentul când nobilii cavaleri treceau pe
lângă pădurea pregătită de oamenii lui Ştefan. Crezând că este vorba de un mic
detaşament, 5.000 de nobili în zale, în urmărirea detaşamentului de moldoveni
au intrat drept în mijlocul capcanei pregătite de Ştefan. Armura performantă şi
experienţa de luptă a cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face
faţă la toată oastea lui Ştefan în câmp deschis, dar supraîncrederea în propria
invincibilitate, combinată cu un teren împădurit şi deluros a jucat un rol
nefast nobililor polonezi. Mai ales că moldovenii au tăiat copaci pe care i-au
doborât între cavaleri pentru a împărţi oastea poloneză în bucăţi mici şi
pentru a nu lasă loc de avânt cailor acestora. În loc să-şi folosească lăncile
şi spadele pentru a măcelări o oaste de ţărani, mulţi dintre ei n-aveau niciun
fel de zale, cavalerii polonezi s-au pomenit înconjuraţi de aceşti ţărani între
copaci doborâţi, daţi jos de pe cai cu ghioagele, şi până să apuce a întoarce
spada, loviţi cu bâtele ţăranilor şi/sau cu spadele vitejilor.
Lupta din pădure a fost extrem de
dură şi sângeroasă, ducându-se pe viaţă şi moarte, însă odată cavalerii răpuşi,
restul oştii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un contraatac,
câteva mii de moldoveni călare hărţuindu-le retragerea, recapturând prada şi
luând prizonieri. Atingând Prutul la Cernăuţi, fugarii au trecut râul în grabă
fără nici-o intenţie de a se regrupa, pentru a continua fuga prin Codrii
Plonini şi apoi prin Pocuţia în direcţia Stanislau şi Liov.
Urmările
bătăliei
Codrii Cosminului. Crucea de
lângă Stejarul lui Ştefan cel Mare, cu inscripţia de la strănepoţi
Aşteptându-se la a pierde jumătate din armată în
acest conflict, Ştefan a rămas şi el surprins când a devenit clar că pierderile
sale militare au fost minime. Printre cei răniţi în luptă era fiul şi
moştenitorul lui Ştefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul
domnitor Bogdan cel Orb (Bogdan al III-lea), care în bătălie a pierdut un ochi
din cauza unei lance a unui cavaler polonez. Boierii din preajma lui Bogdan au
povestit după luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigând de
durere. Deşi au recunoscut că Bogdan "le nimerea mai mult alăturea",
ei continuau să afirme că urletele, avântul şi înfăţişarea unui om cu un ochi
scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii şi
siguranţei asupra nobililor polonezi care-l vedeau.
Surpriza cea mare a bătăliei au
fost cele trei steaguri militare ale regiunilor Cracovia, Liov şi Sandomir
capturate de moldoveni, plus nouă steaguri provinciale, la care se adăugau
multe steaguri ale familiilor nobiliare. Aceasta însemna că a fost practic un
măcel. Ioan Albert, care a avut inspiraţia de a nu intra în pădure cu
cavalerii, a fost condus de garda sa direct până la Liov, temându-se că un popas
pentru noapte în Pocuţia sau Stanislau ar fi fost foarte periculos. Deşi a
continuat a mai fi rege 2 ani, Ioan Albert a rămas în memoria polonezilor ca
"regele în timpul căruia cavalerii au fost nimiciţi".
Locul bătăliei, din ordinul lui
Ştefan a fost curăţat şi în loc a fost sădită o dumbravă, cunoscută în cultura
populară sub numele de Dumbrava Roşie. Se spune că din stejarii semănaţi de
polonezi a mai rămas până astăzi doar unul singur, numit de localnici Stejarul
lui Ştefan cel Mare. În anul următor, 1498, Ştefan a întreprins o campanie în
Pocuţia, anexând-o pentru 34 de ani la Principatul Moldovei (fără obligaţii
vasale faţă de Polonia). Pocuţia va fi pierdută de Moldova în 1532 in urma
Bătăliei de la Obertyn (sau Obertin) dintre Petru Rareş şi hatmanul Jan
Tarnowski (Ioan Tarnovschi) care a avut loc pe 22 august 1531, fiind iarăşi
cucerită şi anexată de Polonia. În urma bătăliei, Ştefan a dorit de asemenea să
dezvolte nordul Moldovei, timp în care au fost aduşi printre alţii si primii
ţărani ruteni (strămoşii ucrainenilor) în Moldova. În 1775, numărul polonezilor
şi rutenilor din Moldova a ajuns la 10.000 dintr-o populaţie de 1.5-2 milioane,
în ţinutul Cernăuţi ei reprezentând 10%.
Există o supoziţie modernă, care
spune că Ştefan cel Mare s-ar fi inspirat în organizarea ambuscadei dintr-o
cronică bisericească, în care era descrisă Bătălia din Codrii Plonini în 1368
(cronicarul polonez Jan Długosz menţionează anul 1359, dar astăzi este acceptat
că acesta a greşit şi bătălia a avut loc în 1368), în care a avut loc o
ambuscadă similară, însă mult mai mică, oastea poloneză având atunci doar 2.000
de oameni. De partea Moldovei, oastea ar fi fost condusă de tinerii fraţi Petru
şi Roman Muşat, viitorii domnitori ai Moldovei.
Bătălia de la Şelimbăr
(28 octombrie
1599)
Bătălia de la Şelimbăr (germană Schellenberg) a avut loc pe 28 octombrie
1599 şi s-a dat între oastea Ţării Româneşti condusă de Mihai Viteazul şi
oastea Transilvaniei condusă de cardinalul Andrei Báthory. Bătălia s-a terminat
cu victoria clară a armatei condusă de Mihai Viteazul care şi-a deschis astfel
drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu
Ţara Românească.
Situaţia premergătoare
Chiar dacă alianţa (din 27 mai 1595) a voievodului Mihai cu Sigismund Báthory
era clară, acesta din urmă dăruindu-i la 6 ianuarie 1597 castelul şi domeniul
Buia, format din 14 comune, toate în judeţul Sibiu, domeniul Sona din judeţul
Alba şi dreptul de a construi în Bălgrad (Alba Iulia), lângă cetate, o
mânăstire, care a şi fost ridicată în acel an, relaţiile dintre cei doi s-au
deteriorat de-a lungul timpului.
În 1597 se produseseră schimbări însemnate în Transilvania. Sigismund
Báthory i-a făcut o vizită împăratului Rudolf al II-lea la Praga. A fost
încheiat un tratat bilateral, în baza căruia Báthory ceda imperiului
Transilvania în schimbul ducatelor Oppeln (Opole) şi Ratibor (Racibórz) din
Silezia. Schimbul dădea posibilitate Austriei să-şi extindă influenţa asupra
creştinilor din Imperiul Otoman. Situaţia l-a determinat pe Mihai Viteazul să
reflecteze asupra alianţei cu Báthory şi să decidă încheierea la rândul său a
unui tratat mai favorabil cu împăratul Germaniei, la 9 iunie 1598 la Mănăstirea
Dealu. Preambulul tratatului prevedea că Mihai recunoştea suzeranitatea Habsburgilor
asupra Ţării Româneşti, împăratul obligându-se să ţină pe socoteala sa 5000 de
mercenari pe lângă Mihai, voievodul rămânând domn pe viaţă şi cu drept ereditar
în familia lui. Obiceiurile şi autonomia ţării urmau să rămână intacte,
neschimbate, nu se prevedea plata vreunui tribut, iar solii români urmau să fie
primiţi la curtea imperială cu toate onorurile. Sigismund Báthory, fire
schimbătoare şi indecisă, şi-a dat seama că ducatele sileziene nu făceau cât
Transilvania şi, în august 1598, s-a reîntors la vechea lui stăpânire, după
care i-a expulzat pe reprezentanţii împăratului Rudolf.
Revenit în
Ardeal, Sigismund Báthory l-a chemat din Polonia pe vărul său Andrei Báthory,
care era cardinal. I-a cedat acestuia tronul principatului Transilvania, iar Dieta
Transilvaniei l-a recunoscut pe cardinal în aprilie 1599 ca principe.
Bătălia
Schimbarea lui Sigismund Báthory era cu totul defavorabilă lui Mihai,
Andrei Báthory fiind inamicul lui Rudolf al II-lea, împăratul nemaiavând
drepturi în Transilvania. Luându-şi măsuri de siguranţă spre Dunăre şi Moldova,
Mihai a început înaintarea spre Transilvania. În câteva zile, Mihai obţinu
sprijinul saşilor braşoveni. A continuat marşul din Prejmer, prin Codlea,
Făgăraş şi satele din Ţara Făgăraşului, ajungând la Tălmaciu la 25 octombrie.
Armata sa, întregită cu grupul secundar condus de Radu Buzescu şi Banul Udrea,
înainta spre Sibiu, aşezându-şi tabăra la Veştem în ziua de 26 octombrie.
Sperând tergiversarea bătăliei, pentru a primi întăriri, cardinalul Báthory îşi
stabili tabăra la nord de cetatea Sibiului, pe malul stâng al Cibinului. La 28
octombrie, dimineaţa, Mihai Viteazul înainta spre Sibiu.
Andrei Báthory, depăşit şi luat prin surprindere de pregătirile militare
ale lui Mihai, fu nevoit să-şi dispună oastea (circa 16000 de oameni) într-un
loc defavorabil, între zonele Lazarett şi Exerzierplatz, având în spate bălţile
Cibinului, folosite la apărarea cetăţii Sibiului, pe laturile de sud şi est.
Bătălia începu la ora nouă cu un schimb intens de focuri de artilerie.
Cele 18 tunuri ale lui Mihai, deşi amplasate dominant, au avut iniţial un tir
greşit. Artileria cardinalului, superioară numeric (circa 40-50 de tunuri) a
ripostat foarte puternic. În finalul pregătirii artileriei, un nobil de origine
română, Daniel Zalaschi, trecu de partea armatei lui Mihai, făcându-i cunoscută
poziţia dispozitivului inamic. Atacul l-a dat Mihai Viteazul pe flancul stâng,
grupul de oaste al lui Baba Novac încercând să scindeze oastea cardinalului. În
ciocnire căzu Ştefan Lazăr, comandantul flancului cardinalului. Gáspár Kornis,
comandantul locotenent al oştii cardinalului reuşi să-l respingă pe Baba Novac.
Mihai reluă atacul cu partea centrală a oştirii sale, formată din mercenari
unguri şi secui de sub comanda lui Gheorghe Makó. Aceştia pătrunseră în
dispozitivul inamic, lărgind flancurile spărturii şi acţionând atât în
sprijinul lui Baba Novac, cât şi împotriva lui Moise Székely, reuşind să
respingă dreapta şi centrul oştirii transilvănene. Profitând de succes,
voievodul român îşi întări trupele din centru cu escadroane de sârbi, cazaci şi
moldoveni şi l-a angajat în bătălie şi pe aga Lecca. Linia întâi a lui Gáspár
Komis fu străpunsă, soarta bătăliei înclinându-se de partea lui Mihai Viteazul.
În jurul orei 15, armata principelui cardinal Andrei Báthory, rămasă
fără comandant şi atacată din flanc, s-a dezorganizat şi a intrat în derută.
Dezastrul fu aproape total. Apărătorii saşi ai cetăţii Sibiu urmărind cu
atenţie, de pe creneluri, desfăşurarea bătăliei, au salvat 350 de ostaşi saşi care
făceau parte din oastea cardinalului, trăgându-i cu funiile, peste ziduri, în
interiorul cetăţii.
Urmări
Bilanţul bătăliei a fost impresionant: din rândurile oştirii
transilvănene au căzut peste 3000 de oameni, alţii 1000 fiind răniţi şi
prizonieri. Pierderile armatei lui Mihai Viteazul au fost de asemenea mari,
trupurile celor căzuţi, din ambele tabere, fiind adunate de locuitorii Sibiului
şi depuse într-o groapă comună. Locul înhumării se cheamă şi astăzi „Movila lui
Mihai”.
Seara, Mihai Viteazul a ordonat urmărirea pâlcurilor de soldaţi, pentru
a-i împiedica să se regrupeze şi să creeze probleme. Cardinalul Báthory fugi cu
destinaţia Moldova, însă pe drum, în munţi, a fost capturat de secui, care l-au
decapitat la 31 octombrie. Capul cardinalului i-a fost dus lui Mihai Viteazul.
După bătălia de la Şelimbăr, prin toate localităţile sibiene, prin care
a trecut domnitorul român în drumul său spre Alba Iulia, populaţia l-a primit
cu entuziasm.
Bătălia de la Posada
(12 noiembrie
1330)
Bătălia de la Posada este numele
unui conflict militar între Regatul Ungariei şi Ţara Românească, petrecut în
toamna anului 1330. Această bătălie a marcat emanciparea Ţării Româneşti de sub
tutela coroanei maghiare.
Bătălia a fost menţionată în mai
multe cronici: cea pictată de la Viena (Chronicon pictum, cca. 1360), cea a lui
Thurocz (Chronica Hungarorum, cca. 1486), analele lui Jan Długosz (Annales seu
cronici incliti regni Poloniae, cca. 1455 - 1480) precum şi alte lucrări
ungare, poloneze şi germane de acest gen, toate din secolele XV-XVI, care
reproduc în principiu relatarea cronicii vieneze.
De asemenea, bătălia mai este
pomenită şi în actele ungare din secolul al XIV-lea, din care istoricii au
putut desprinde şi alte detalii despre conflict.
În toate aceste izvoare nu este
menţionat niciodată cuvântul „posadă”, ce desemna iniţial un loc greu accesibil
şi apărat de elemente naturale sau artificiale. Transformarea lui în toponim
s-a produs la începutul secolului al XV-lea, în documente maghiare legate de
bătălia din 1395 între Vlad Uzurpatorul şi Sigismund de Luxemburg. Astfel, două
dintre acestea (datate 1408 şi 1438) vorbesc despre „munţii zişi ai Posadei”,
deşi într-o relatare a lui Sigismund (1397) se spunea doar că bătălia se
purtase „pe când urcam culmile munţilor, zise în vorbirea obişnuită [locală]
posada, prin nişte strâmtori şi poteci înguste, strânse între tufişuri mari”.
Denumirea de „Bătălia de la Posada” a fost introdusă şi încetăţenită în
istoriografia românească de către Nicolae Iorga, la începutul secolului XX.
Istoricul considera că bătălia din 1395 şi cea din 1330 s-ar fi desfăşurat în
aceleaşi locuri, anume „în cazanul de la Posada, pe drumul Câmpulungului”.
Desfăşurarea
evenimentelor
În 1324 Basarab I se afla sub
suveranitatea lui Carol Robert de Anjou. Un an mai târziu, domnitorul român
cucereşte Severinul, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu Regatul Ungar. Mai
mult decât atât, din 1327 Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal.
Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar, la sfatul lui Dionisie (mai
târziu ban de Severin), să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului
pierdut şi de pedepsire a vasalului său.
În luna septembrie a anului 1330,
Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu o puternică armată, pleacă din
Timişoara să-l pedepsească pe fostul său vasal, Basarab I, cneaz al ţinutului.
Ocupă Banatul de Severin şi înaintează prin Oltenia, pustiită în prealabil de
către Basarab, spre Curtea de Argeş. Datorită acestei strategii de apărare, în
rândurile armatei invadatoare se instalează foametea încă de la intrarea în
Ţara Românească. Pe drum, Carol Robert primeşte o solie din partea domnitorului
român (ilustrată şi într-una dintre cele trei miniaturi legate de acest subiect
ale cronicii pictate de la Viena), care îi aduce o propunere de pace.
Oferta de pace făcută de Basarab
I este refuzată de către rege, deşi i se promitea plata a 7.000 de mărci de
argint ca despăgubire, cedarea cetăţii Severinului şi trimiterea unui fiu la
curtea ungară ca garanţie, "numai vă întoarceţi în pace şi vă feriţi de
primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu veţi scăpa de dânsele".
Carol Robert răspunde cu aroganţă
că Basarab este păstorul tuturor oilor sale şi că îl va scoate de barbă din
vizuina lui. În cele din urmă, armata maghiară ajunge la Curtea de Argeş, pe
care o găsesc pustie şi o incendiază.
Unele relatări ungureşti dar şi
cronica lui Jan Długosz povestesc despre un armistiţiu încheiat între cele două
părţi beligerante, cu condiţia ca românii să conducă armata invadatoare către
Ungaria pe drumul cel mai scurt. Ghizii români puşi la dispoziţia regelui de
către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu unde acesta le
pregătise o capcană. A. D. Xenopol se îndoia de veridicitatea acestui pasaj,
socotindu-l doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea ruşinoasă a
armatei regale.
Cert este că odată ajunşi în acea
vale îngustă şi prăpăstioasă, ungurii sunt atacaţi şi zdrobiţi. Au existat două
atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea
intruşilor, iar al doilea a însemnat distrugerea lor.
„Basarab a venit pe o cale cu
toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte,
era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai
multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi
la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus
pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care
era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai
curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai
sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului
prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele
de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau
loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul
prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.”
—Cronica pictată de la Viena
După lupta de 3 zile, 9 - 12
noiembrie 1330, Carol Robert de Anjou a scăpat cu greu, schimbând hainele sale
cu ale unui oştean pentru a nu fi recunoscut. Se reîntoarce către patrie tot
prin Timişoara.
Printre victime, alături de
numeroşi nobili, s-au numărat şi Toma, voievodul Ardealului, Andrei de Alba,
purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al regelui. O parte a
supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuşi regele recunoscând, doi ani
mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii
pentru neamul unguresc”.
„Au căzut tineri şi bătrâni,
principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a
ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii
viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în
leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de
vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi,
principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”
Un document maghiar din 1351 menţionează că în
ajutorul românilor au venit şi cete de tătari („păgânii vecini”). Unii istorici
consideră această mărturie ca fiind falsă, menită a spori numărul şi puterea
armatei lui Basarab şi astfel să poată fi explicată mai uşor înfrângerea
ungurilor.[formulare evazivă] Tot în sprijinul lui Basarab se pare că au venit
şi sibienii: Chronica antiqua, cea mai veche cronică săsească, menţionează
faptul că în timpul bătăliei sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert,
intrând în colaborare cu Basarab I.
Consecinţe
„Românii... puseră mâna pe o mare
câtime de pradă, arme, vestminte scumpe, bani de aur şi de argint şi multe vase
de preţ”—Cronica lui Johann de Thurocz
Prin această victorie, Basarab I a reuşit să
consolideze independenţa ţinutului, să o întărească din punct de vedere statal,
pentru ca mai apoi să-i lărgească hotarele.
Dar ce a rămas în istorie este
faptul că această victorie răsunătoare a însemnat practic naşterea unui nou
stat feudal independent, Basarab I asumând titlul de Mare Voievod.
Relaţiile cu Regatul Ungariei
s-au îmbunătăţit abia după moartea lui Carol Robert (1342) şi suirea pe tron a
fiului său Ludovic I, în special după 1345. În 1354 Nicolae Alexandru a
recunoscut suzeranitatea regelui maghiar.
Bătălia de la Baia
Bătălia de la Baia (în maghiară Moldvabányai csata, Bătălia de la Baia
Moldovei) a avut loc în noapte de 14 spre 15 decembrie 1467 între oastea
Moldovei, condusă de Ştefan cel Mare, şi oastea Regatului Ungariei, condusă de
Matia Corvinul.
Context
La 25 ianuarie 1465 Ştefan cel Mare a ocupat baza militară ungară de la
Chilia, după un asediu de o zi. La conducerea cetăţii Ştefan l-a instalat pe
pârcălabul Isaia, cumnatul său.[11] În contextul unor tulburări interne
provocate de marea nobilime din Transilvania, nemulţumită de mărirea
fiscalităţii, Ştefan cel Mare a organizat în vara lui 1467 o acţiune militară
în Secuime, acţiune menită să-i atragă pe secui de partea sa. Concomitent, tot
la incitarea lui Ştefan, oraşele săseşti s-au ridicat împotriva regelui Matia,
ceea ce l-a silit pe acesta să vină personal pentru a potoli răscoala.[12]
În septembrie 1467, după ce a înfrânt răscoala din Transilvania şi i-a
pedepsit pe conducătorii rebeliunii, regele Matia a decis represalii şi
împotriva lui Ştefan, ca iniţiator al acesteia. În noiembrie 1467 a plecat de
la Braşov spre Moldova, prin pasul Oituz, în fruntea unei armate de circa
40.000 de oşteni.[13] Ştefan a reuşit să pună pe picioare doar o armată de
12.000 de oşteni, aşa încât tactica sa a fost aceea de a da lupte mai mici,
pentru întârzierea înaintării armatei regale ungare. Estimarea de 40.000 de oşteni
provine din letopiseţul oficial al Moldovei. Este probabil ca cifra să fie
exagerată. Rămâne certă superioritatea numerică a armatei ungare, estimată de
cercetătorii moderni între 15.000-20.000 de soldaţi.
Ştefan a adoptat o strategie defensivă permiţând ungurilor să înainteze.
În 19 noiembrie regele Matia a cucerit Trotuşul, apoi cetatea de lemn de
la Bacău, după care a început înaintarea pe Valea Siretului spre Suceava.
Între 29 noiembrie şi 7 decembrie a ocupat Romanul şi Târgu Neamţ, iar
în data de 14 decembrie 1467 a ocupat Baia Moldovei, oraş locuit la acea vreme
în majoritate de saşi şi de maghiari, sediu al unei episcopii catolice.
Bătălia
În noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467 oastea lui Ştefan a atacat pe
neaşteptate oraşul Baia, dând foc palisadelor din lemn ale oraşului, ceea ce a
luat prin surprindere armata regală, având loc crâncene lupte stradale de
noapte, soldate cu mari pierderi omeneşti pe ambele părţi. Grigore Ureche,
autorul letopiseţului Ţării Moldovei relatează că incendiul pus noaptea de
moldoveni a creat o mare învălmăşeală, în care au fost tăiaţi cu săbiile
aproape jumătate din soldaţii regelui Matia. El însuşi ar fi fost rănit cu trei
săgeţi şi cu o lovitură de lance, ceea ce a determinat transportarea sa în mare
grabă spre Ungaria.
Totuşi trebuie de menţionat că o parte din armata lui Ştefan cel Mare nu
atacaseră, precum era convenit, fiind trădat, lucru ce l-ar fi putut costa pe
domnitor victoria şi chiar viaţa. Defecţiunea era expresia nemulţumirii unei
părţi a marii boierimi faţă de politica lui Ştefan. După bătălie, Ştefan cel
Mare a omorât 24 mari boieri trădători printre care şi pe vornicul Crasneş,
alţi 40 boieri de rang inferior fiind traşi în ţeapă.
Ştefan cel Mare l-a trimis pe cumnatul său, pârcălabul Isaia, să taie retragerea
regelui, însă acesta a izbutit să scape, sub apărarea comandantului Ştefan
Báthory de Ecsed.
Armata regală în retragere, în drumul ei spre Transilvania, ar fi fost
oprită de o blocadă, şi a decis să îngroape cele 500 de tunuri şi alte comori,
pentru a nu putea fi capturate de moldoveni. Potrivit cronicarului polonez Jan
Długosz, Matia Corvinul ar fi scăpat de moldoveni din cauza ezitării marelui
vornic Crasnăş, comandantul unuia din cele trei corpuri de armată moldovene.
Acesta ar fi fost mai apoi executat de Ştefan pentru trădare.
Consecinţe
Campania regelui Matia Corvinul în Moldova, încheiată cu un eşec, a
constituit ultima mare încercare a coroanei ungare de a reinstititui pe cale
militară suzeranitatea asupra Moldovei.
În anul 1468 Ştefan a încercat fără succes să aplaneze conflictul cu
regele Ungariei, prin intermediul regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei. În
1469 o armată moldoveană condusă de spătarul Filip Pop a pătruns şi prădat în
Secuime, drept represalii pentru găzduirea lui Petru Aron, rivalul lui Ştefan.
Cu acea ocazie Petru Aron a fost prins şi executat.
Frontul comun antiotoman, precum şi privilegiul comercial acordat de
Ştefan negustorilor braşoveni la 3 ianuarie 1472 a destins relaţiile cu Regatul
Ungariei. În anul 1473 Moldova şi Regatul Ungariei şi-au coordonat acţiunile
pentru înlăturarea interpuşilor otomani Radu cel Frumos şi Laiotă Basarab din
Ţara Românească.
La sfârşitul anului 1474 regele Matia a trimis 5.000 de secui şi 1.800
de ostaşi regali în sprijinul lui Ştefan, aceştia luând parte la Bătălia de la
Vaslui, încheiată cu istorica victorie a aliaţilor creştini.
La 12 iulie 1475, în faţa unui iminent atac otoman, Ştefan cel Mare a
recunoscut suzeranitatea lui Matia Corvinul. Drept răspuns, printr-un act emis
la Buda în data de 15 august 1475 regele Matia s-a obligat să-l sprijine pe
Ştefan contra otomanilor şi i-a dat drept locuri de adăpost la Cetatea Ciceu
din Ţara Secuilor, şi Cetatea de Baltă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu